Radu Iacoban: Era artiștilor emeriți s-a dus

Fotocredit Ionuț Dobre

Este actor de Teatrul Mic, dar nu se oprește la actorie. A montat mai multe spectacole și a semnat mai multe texte dramatice, pe care apoi și le-a pus în scenă singur. Spectacolul său „Carpatian Garden”, în care și joacă și al cărui text îi aparține, a câștigat anul trecut „Premiul pentru cel mai bun spectacol” la Festivalul de Teatru Independent Undercloud, iar spectatorii au ocazia să-l vadă și la ediția în desfășurare a aceluiași festival, la care a fost selectat să participe și „Box FM”, pe care l-a pus în scenă la Godot Café-Teatru. Recent, a montat la Teatrul Foarte Mic „Casa cu pisici”, tot după un text propriu. Iar la Godot i se joacă și spectacolul „În Parc”. A avut și câteva experiențe în film, dar momentan teatrul este în prim-planul vieții artistice. La vremea căutărilor, Radu Iacoban joacă, regizează, scrie. O face cu bucurie, după cum mărturisește, dispus să înțeleagă nevoile publicului și să privească teatrul cu luciditate.

„Casa cu pisici”, spectacolul pe care l-ai regizat la Teatrul Foarte Mic și care a avut premiera la închiderea stagiunii, este inclus în selecția Festivalului Național de Teatru, ediția 2015. Aduce el vreo schimbare, în relație cu textele pe care le-ai scris până acum și cu spectacolele tale?

Am început să joc la profesioniști în Teatrul Foarte Mic, unde am ajuns de la Studioul Casandra, cu „Fluturii sunt liberi”, spectacol de licență. Mie orice spațiu îmi spune ceva și, dacă nu știu spațiul, nu pot să scriu. Sala de la Teatrul Foarte Mic mi se par atât de intimă, încât nu poate să suporte o demonstrație socială, nu-mi pare un loc în care trebuie să te arăți puternic ca regizor, ci un spațiu care găzduiește bine povești de actorie. Pe linia asta am mers, asta mi-am dorit. Am găsit trei actrițe superbe, am lucrat bine cu ele, dar nu în sensul că a fost totul lapte și miere, căci am avut ups and downs-uri, ceea ce cred că e semn bun. Dacă spectacolul merge sigur într-o direcție, dacă totul e frumos, așa, ca un abur, se poate pierde substanța pe drum. Procesul de negociere între actrițe și mine, felul în care s-au mai schimbat lucrurile pe parcursul repetițiilor a fost foarte productiv. În plus, am avut noroc că s-a schimbat direcția la Teatrul Mic și am primit încredere.

E un spectacol în care se simte puternic ciocnirea emoțională. Tu crezi în teatrul de emoție?

Cred în el dacă e servit în iarmarocul potrivit. Dacă încerci să faci lucrul ăsta într-un loc în care publicul nu servește așa ceva, n-ai nicio șansă. M-am lovit și de genul ăsta de experiență. La un moment dat, am vorbit cu Neil LaBute, am luat un text de la el și l-am montat într-un loc nepotrivit, unde oamenii chiar nu reacționau și nu aveau obișnuința teatrului emoțional. Așa că a fost respins din start. Experiența te învață că produsul trebuie vândut în locul potrivit. Or, Teatrul Foarte Mic încă e un loc în care intimitatea e prețuită și poți face acolo un fel de teatru microscopic, nu de expunere.

Cred în teatrul de emoție dacă e servit în iarmarocul potrivit. Dacă încerci să faci lucrul ăsta într-un loc în care publicul nu servește așa ceva, n-ai nicio șansă. Experiența te învață că produsul trebuie vândut în locul potrivit.

Deci n-ai vedea „Casa cu pisici” montată într-un club.

Nu, pentru că nici scenotehnica nu te ajută și nici forma de expunere. La Godot, la Green Hours, există alte reguli și, de fapt, fiecare spațiu are alte reguli și, dacă nu le respecți, nu reușești. E ca în viață: nu te duci la munte în pantofi cu toc. Spațiul inspiră ceva și pe drumul ăsta merg, e un lucru care-mi dă inspirație și putere de muncă.

Radu Iacoban și Tudor Aaron Istodor, în „Carpathian Garden”

Nu vii cu tema făcută de acasă, așadar?

În niciun caz. Forma de respect pe care o am față de spațiul respectiv e textul și de acolo, din situația pe care mi-o imaginez, intru pe o altă cale, una total necunoscută, și văd ce se întâmplă. După care depinde de inspirația și disponibilitatea oamenilor de a lucra și de a trece peste momente când nu ai chef, când ești istovit, când trebuie să renunți la unele lucruri pe care ți le-ai imaginat. La Teatrul Foarte Mic mi-a plăcut foarte mult că am întâlnit și echipa tehnică, cu care am petrecut mult timp. Și de altfel, timpul de repetiție n-a fost strict, ceea e foarte bine. În vreo două săptămâni petrecute în teatrul respectiv am învățat să individualizez oamenii din tehnic, ceea ce până acum nu mi s-a mai întâmplat, așa că abia aștept să repet experiența. Când repeți într-un spațiu gen Godot, timpul e altul și nu se creează un soi de must după.

Spui că se poate lucra bine și în teatrul de stat, deși majoritatea celor din generația ta susțin că nu și-ar dori să lucreze într-un teatru de stat de frica plafonării.

Nu îmbrățișez astfel de idei. Nu există decât experiențe personale și nu se poate generaliza. De exemplu, am repetat acum la Teatrul Bulandra cu Andrei Șerban. A fost splendid, toată lumea a fost numai suflet, s-a repetat la foc continuu și n-a fost nicio plafonare. Cred că genul ăsta de părere se formează în momentul în care lucrezi puțin, ca să fiu superrău. Când stai, dezvolți teorii. Important e să lucrezi și vezi acolo ce se întâmplă, vezi că tu gestionezi toată situația – ca actor, regizor, scenograf etc.

Și tu nu prea stai. Asta ți-ai dorit?

Evident. De asta faci meseria, ca să lucrezi. Dacă în primii 20-25 de ani de „carieră” nu lucrezi înseamnă că ceva pe parcurs a fost greșit. Trebuie să explorezi cât mai mult ca să găsești măcar liniile alea călduțe în care te simți foarte bine ca să poți produce mai departe. Eu tot fac încercări. Știu că la Godot acel cadru de entertainment trebuie să fie mai mare. Tot văd oamenii care spun că acolo se face teatru comercial. Or, și asta e o generalizare. Poate că oamenii care vin la Godot nu au cunoștințele teatrale pe care le au cei care vin în mod obișnuit la teatru, dar vin, sprijină acea producție de teatru, reacționează la fel cum se reacționează la teatru. Chiar dacă gradul de entertainment e mai mare acolo și chiar dacă am făcut mai multe spectacole la Godot, am încercat să fie diferite, să abordez subiecte total diferite, mai ales că acum îmi construiesc un fel de bază, ca să știu pe unde o iau.

Tot văd oamenii care spun că acolo se face teatru comercial. Or, și asta e o generalizare. Poate că oamenii care vin la Godot nu au cunoștințele teatrale pe care le au cei care vin în mod obișnuit la teatru, dar vin, sprijină acea producție de teatru, reacționează la fel cum se reacționează la teatru.

Apropo de Godot, există un portret al spectatorului de acolo?

Acolo vin oameni în primul rând să de distreze, meteahna condamnată atât de mult în mediul teatral. Dar, dacă reușești să-i „agăți” cumva, oricare ar fi puntea, ei vor reacționa ca spectatorii de teatru. Vara vin și oameni care nu merg la teatru și au un fel de reacție mai sobră. Nu știu dacă există un profil al acestui spectator, dar există un profil al iubitorului de teatru, care alege unde merge. Da, e drept, poate că cei de la Godot sunt mai însetați și mai înfometați și-și iau de mâncare și de băut. Dar, dacă teatrele ar fi destul de deschise să ofere asta, s-ar întâmpla la fel. E simplu: Treaba mea, ca actor, e să te țin pe tine atent, iar treaba ta, ca spectator cu un pahar de șampanie în mână, e să-ți placă sau să nu-ți placă, să te facă să fii de acord sau nu. Cineva îmi spunea că spectacolul „Carpathian Garden” merge pe zona socială, dar eu nu cred asta deloc. Eu am pornit de la întrebarea dacă merită să stai în țara asta sau nu și mi-am zis că ar bine să fac ceva, din fauna noastră, cu care spectatorul să empatizeze foarte ușor. În general, la întrebarea asta se reacționează cu râsu’ plânsu’ și mi-am spus că asta trebuie să am de la început la sfârșit. E un pariu pe care-l consider câștigat. Și la „În parc”, am început de la ce și cum îl știe lumea pe Eminescu. Și am imaginat ceva recognoscibil, care pe mine mă amuza, cu gândul să-i amuze și pe cei din sală.

Radu Iacoban în spectacolul „The History Boys”

Pentru tine e o perioadă bună, cu multe proiecte. Lucrurile s-au așezat. Dar există artiști care nu au ce merită? Crezi în teoria lipsei de șansă?

Da, evident. Termină facultatea mulți oameni foarte talentați. Contează întâmplarea (prin care să te întâlnești cu un om care să vrea să lucreze cu tine) din care să pornească proiecte. Există mulți oameni talentați cărora li se întâmplă statul pe bară. Chiar am căutat un băiat pentru un proiect și, discutând cu un coleg, mi-am dat seama că ar fi buni nu știu câți. Or, eu nu pot să fac casting. Deocamdată, teatrul presupune exact genul ăla de prietenie-camaraderie în care-i dai un text, îi spui ce ai vrea să faci, îl întrebi dacă ar vrea. Dacă nu iese, ne dăm mâna și ne spunem că a fost o încercare nefericită. Da, facultatea produce mulți oameni buni care nu au ce face și e frustrant. Și ajungem iar la Godot, un caz fericit, pentru că a oferit posibilități constante de muncă unor actori tineri. Dacă ar exista încă vreo șase astfel de locuri în București, am fi acoperiți. Deocamdată totul e centralizat însă. Dacă ar apărea teatre de comunități în cartierele importante și oamenii ar vedea teatru acolo, alternativă la plimbatul în parc, ar fi foarte bine. Atunci, discuția despre „sistem” poate nici n-ar mai exista. Oricum, pe de altă parte, actoria înseamnă un ritm foarte fluctuant. Și dacă exiști angajat, poți să primești o vreme roluri bune și apoi să se oprească. Eu m-am angajat după doi ani de freelancing din rațiuni mai degrabă economice, pentru că voiam să-mi fac un credit pentru o casă pe care n-o aveam. Să fii angajat la trei ani după ce ai terminat facultatea n-a fost rău, deși salariul nu era motivant, proiectele la fel, cum îi spuneam și directorului de atunci de la Teatrul Mic. Ca să creezi un balans, trebuie să faci lucruri care-ți plac și în care crezi.

Deocamdată totul e centralizat însă. Dacă ar apărea teatre de comunități în cartierele importante și oamenii ar vedea teatru acolo, alternativă la plimbatul în parc, ar fi foarte bine. Atunci, discuția despre „sistem” poate nici n-ar mai exista.

Și teatrul independent e o cale către un scop sau un scop în sine?

E nasol să tragi direcții după câteva experiențe în teatrul independent și teorii în general. Să faci teatru profesionist e o bucurie, e o meserie pentru care te-ai antrenat, oamenii vin să te vadă. Nu funcționează deloc comparațiile. Momentan, pe noi nu ne interesează partea estetică, ci partea practică. Concluziile le trage fiecare. Cu cât sunt mai multe posibilități, cu atât mai bine. Dar mergi pe regula casei. În club, etalonul tău de supraviețuire pentru spectacol e publicul mult. Și în direcția respectivă trebuie să mergi: poate actori cu mai multă priză la public, poate subiecte mai ușurele (deși nu cred că am abordat așa ceva)…

Radu Iacoban, Lia Bugnar și Ilinca Manolache

Cât loc mai e pentru partea sufletească în partea practică? Pentru bucurie?

E bucuria că-mi văd spectacolele, care n-ar exista, dacă n-aș crede cu adevărat în ele. Dacă nu iese bine sau dacă nu sunt suficienți spectatori într-o seară, sufăr ca un câine. Blazarea n-am simțit-o niciodată, nu am detașarea necesară, pentru că sunt produsele mele. Și sper să nici nu am vreodată detașare, să fac ceva pentru că trebuie să-mi fac numărul. Când scrii, scrii pentru că vrei să spui ceva. Nu te întrebi ce i-ar face pe oameni să râdă sau se plângă, după care te chinuiești să găsești ceva. Ești ca un copil care se joacă singur, face un lego și, încet-încet, ajunge să le arate celorlalți jucăria: uitați ce castel am făcut! Noi, artiștii, arătăm ce am făcut și depindem de public. Iar partea artistică e în strânsă relație cu cea comercială. Era artiștilor emeriți s-a dus și se va duce de tot. Iar noi vom fi judecați, cred, și pentru partea artistică, și pentru partea comercială. Acum lucrurile se leagă, cumva, așa.

Când scrii, scrii pentru că vrei să spui ceva. Nu te întrebi ce i-ar face pe oameni să râdă sau se plângă, după care te chinuiești să găsești ceva. Ești ca un copil care se joacă singur, face un lego și, încet-încet, ajunge să le arate celorlalți jucăria: uitați ce castel am făcut! Noi, artiștii, arătăm ce am făcut și depindem de public. Iar partea artistică e în strânsă relație cu cea comercială. Era artiștilor emeriți s-a dus și se va duce de tot. Iar noi vom fi judecați, cred, și pentru partea artistică, și pentru partea comercială.

Ce lipsește din teatrul de la noi?

Magia. Primul spectacol genial pe care l-am văzut a fost „Hamlet”-ul lui Vlad Mugur, la Cluj, în anul I. Tocmai pentru că domină entertainmentul sunt din ce în ce mai puține spectacole la care tu, ca spectator, să rămâi fără cuvinte. Așa cum rămâi când vezi un spectacol Cirque du Soleil.

Să fie și din cauza vitezei în care trăim?

Da, dar nici produsele noastre nu se mai adresează unui public cu un attention span mai mare. Gradul de concentrare a spectatorului tot scade. Dacă are un moment de pauză, de muzică, spectatorul se uită să vadă ce s-a mai întâmplat pe Facebook. E un automatism și trebuie să te adaptezi la el. Nu am prins vremurile în care se repeta trei luni la un spectacol. Evident că produsele alea câștigau prin magie, era timp de tocit nuanțe și perspective și de ales ce e mai bun. Mie, oricum, mi se pare extraordinar că oamenii vin la teatru. O fac pentru că sunt dispuși să intervină cu emoție în emoția pe care le-o transmite actorul. Dar nu cred că un spectacol poate schimba viața unui spectator, ci doar să-l pună pe gânduri, să-l neliniștească sau să-l amuze. Oamenii vin în continuare la teatru pentru iluzie, știind foarte bine asta.

Știm ce iluzii le-ai vândut până acum. Dar de acum încolo?

Pregătesc un spectacol din proiectul 9G de la TNB, „After Hours”, pe un text de-al meu, cu Cătălin Babliuc, Conrad Mericoffer și Anghel Damian. La Sala Nouă de la Teatrul de Comedie am în lucru un alt spectacol pe care-l regizez, pentru tineri, după un text personal. Cu Toma Cuzin și Ilinca Manolache o să joc într-un spectacol nou la Teatrul Mic. La Bulandra va avea loc în toamnă premiera spectacolui „Carusel” montat de Andrei Șerban, din a cărui distribuție fac parte.