Fragment din volumul „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu”, apărut în colecția Yorick, la Editura Nemira. Radu Penciulescu despre călătorii. Amintiri și povești…
Sunt bătrân şi călătoriile mă obosesc.
Aş spune chiar că mă deprimă. Am impresia că sunt pierdut, singur, luat pe sus de un fluviu uman care se mişcă necontenit.
Aeroporturile au căpătat aproape dimensiunea unui oraş mijlociu. Totul este mecanic, fără nici cea mai mică asistenţă umană. Pe scurt, îmi place mult să sosesc, dar regret că trebuie să călătoresc.
Asta mă determină să caut un alt tip de călătorii sau să definesc altfel călătoria.
De pildă, între două arondismente pariziene, îmi închipui „hotarul” asemenea unei linii, fizice sau imaginare, şi dintotdeauna m-a amuzat gândul că un copil ştrengar ar putea avea un picior într-o ţară şi pe celălalt în alta. Călare pe hotar. Aşadar, linia asta ― hotarul ăsta ― care desparte două experienţe de viaţă, două lumi, două realităţi, încă mă fascinează. Aş spune chiar că încă mă pasionează acest tip de mini-călătorie care nu implică nici multe pregătiri, nici recurgerea la mijloace de locomoţie complicate, ci doar un „antrenament” al sensibilităţii chemate să prindă esenţa a două realităţi.
Nu am făcut aproape niciodată „călătorii turistice”. M-am dus acolo unde am fost chemat, în mare parte a timpului ca să lucrez. Dată fiind valoarea funcţională a acelor călătorii, le-am acceptat mai lesne.
Două săptămâni în Creta…
Odată, totuşi, în anii ’70, cineva mi-a oferit o călătorie „cumpărată” de la o agenţie de turism. Am primit două bilete de avion şi o cameră de hotel ― cu terasă spre mare ― pentru două săptămâni în Creta. Având o ascendenţă grecească, am respirat aerul Cretei, încercând să regăsesc filiaţia ancestrală, familiaritatea de odinioară. Am petrecut două zile minunate în muzeul din Heraklion. (Acolo am auzit-o pe o domnişoară modernă şi îngrijită întrebându-l pe un domn: „Spuneţi-mi, vă rog, de ce se uită toţi oamenii ăştia la oalele astea sparte?”). Altfel, în afară de bucătarul hotelului, nu am întâlnit niciun grec. Nu am putut dormi din pricina „valurilor” de muzică disco ce urcau toată noaptea până în camera mea, iar ziua nu am putut citi din pricina ţipetelor isterice care agitau plaja măturată de valuri.
Într-o zi, pentru că mă săturasem de tot ce mă înconjura, am pornit-o pe terenul care se deschidea în spatele hotelului. Nu era nimeni, nu erau drumuri. După câtva timp, m-am pomenit într-o livadă de măslini. Sute de măslini nemişcaţi mă priveau de la înălţimea vârstei lor. Totul era tăcut. Am mers printre măslini aproape un ceas. Nu mai văzusem măslini decât în icoane. Apoi, am început sa regresez în vârstă şi să mă apropii de copilărie şi de sărbătorile de primăvară, de amintirea lor, şi am fost emoţionat, tulburat.
Am mai mers o vreme şi m-am pomenit într-un sat. Mi s-a părut că e pustiu. Ulicioare prăfuite, căsuţe mici, garduri înclinate. Din nou, imagini din copilărie: mă trezeam într-un sat din Oltenia. O biserică! M-am oprit ca s-o privesc. Un timp. Am simţit o prezenţă îndărătul meu. Am întors capul şi am dat de o femeie care mi-a întins o cheie. Fără niciun cuvânt. (Ţăranii din Creta nu ştiu să comunice cu vilegiaturişii străini decât prin semne.) Cheia pe care mi-o întindea era cheia bisericii. Mă zărise când stăteam s-o privesc şi îşi închipuise că voiam să intru. I-am mulţumit cu un zâmbet. Mai departe, iarăşi o ulicioară colbuită. Soare orbitor. Dintr-o curte a venit spre mine o femeie bătrână, înveşmântată în negru, cu o basma neagră pe cap. S-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi m-a împins spre casa din care tocmai ieşise. Alături de poartă, o bancă. Mi-a făcut semn să mă aşez, apoi a intrat. Am aşteptat. După un timp, s-a întors cu un şervet brodat, o bucată de castravete şi un pahar de uzo. Mi le-a oferit şi a stat nemişcată uitându-se la mine cât mâncam şi beam. I-am mulţumit făcând semn cu mâna, ea a zâmbit, m-a salutat înclinându-se şi a dispărut îndărătul gardului.
Aceasta este o veche istorie. Aproape patruzeci de ani au trecut de atunci. A fost o călătorie esenţială în viaţa mea. Am întors spatele agitaţiei turistice, am trecut peste un hotar invizibil şi m-am pomenit în miezul valorilor eterne, rezervate.
În piaţa Odéon…
În trecere prin Paris la sfârşitul anilor ’60, aflu că la Odéon, Living Theatre joacă The Brig. Am reuşit să găsesc un bilet şi, într-o seară de toamnă, mă aflu în piaţa Odéon. Toamnă târzie, ploaie. La lumina felinarelor, se vedeau picăturile ca o pulbere fină care plutea în timp. Mă împresura un farmec subtil şi liniştitor, iar inima îmi era plină de acel oraş seducător.
Am intrat în teatru şi, brusc, fără nicio tranziţie, am fost cufundat în vacarmul şi brutalitatea unei închisori militare americane din Japonia, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Spectacolul a avut o influenţă uriaşă asupra mea. Brutalitatea şi lipsa artificiului căpătaseră o forţă documentară cum nu mai văzusem niciodată. Lipsa de „rafinament” estetic era compensată de violenţa şi de adevărul acţiunilor. Pe fiecare centimetru de platou, viaţa ţâşnea cu o intensitate maximă, iar spectatorului îi revenea misiunea să aleagă ce voia să vadă. (Mai târziu, am citit că la pregătirea spectacolului, fiecare interpret avea dreptul să întrerupă repetiţia când avea sentimentul că violenţa acţiunii îl afecta prea puternic.)
Din acea zi – ziua călătoriei mele din piaţa Odéon până în sala Teatrului Odéon – sensibilitatea mea teatrală s-a modificat pentru totdeauna, iar farmecul Parisului a devenit mai grav, mai puţin excitant, mai puţin romantic.
Într-o seară friguroasă a lui ianuarie ’74…
Câteva rânduri, în final, despre o „călătorie” care a fost determinantă pentru viaţa mea ulterioară.
Suntem la sfârşitul anului 1973, între Crăciun şi Anul Nou. Mă aflu la Paris de câteva luni. Plecasem din România unde nu mai aveam niciun chef să revin. La Paris, locuiam într-o cameră de serviciu pe care o prietenă mi-o pusese la dispoziţie şi îmi petreceam zilele într-o stare de indecizie somnolentă. La vremea aceea trebuia să sosească din România prietenul meu George Banu. Aşteptam de la el un sfat, o lumină. În primele zile ale lui ianuarie ‘74, ne-am întâlnit într-o seară friguroasă nu departe de l’Arc de Triomphe, şi am coborât agale, vorbind, oprindu-ne adesea, pe bulevardul Champs-Élysées. Eram atât de săraci, încât nu ne-am permis nici măcar un pahar într-o cafenea. Am umblat şi am vorbit despre viitor. Era decisiv pentru noi să „vrem” ceva spre a ne putea naşte din nou într-o altă lume.
Când am ajuns la Rond-Point, destinele noastre erau hotărâte. George avea să aleagă universitatea ― viaţa în capitala europeană a culturii. El a rămas în Franţa şi a realizat munca pe care o cunoaştem. Eu, împins de o stranie dorinţă de anonimat, sensibil mai degrabă la dimensiunea socială decât la cea culturală a vieţii, am ales Suedia. Acolo, am trăit ani buni miracolul social al ţărilor nordice, fraternitatea, modestia şi civismul locuitorilor. Nu am regretat niciodată această alegere.
Plimbarea asta a făcut legătura între viaţa noastră trecută şi cea viitoare, viaţa care va fi a noastră de acum înainte, în Franţa, în Suedia. O călătorie între două vieţi!
În „mitologia” prieteniei mele cu George, această călătorie a primit un nume, de care ne amintim mereu cu tandreţe şi ironie: „coborâreape Champs-Élysées”.
Foto 1: Mihaela Marin; Foto 2: Maria Ștefănescu
Print