Radu Popescu: În România, repertoriul teatrelor funcționează pe zvonuri

Radu Popescu, câștigătorul primei ediții a concursului de dramaturgie inițiat de revista Yorick și susținut de Editura Nemira, cu piesa „S-a furat mireasa”, este dramaturg și regizor, director al Teatrului Apropo, organizator al Maratonului Teatrului Independent „Bucharest Fringe”. Piesele lui au avut de-a lungul timpului nominalizări la concursuri importante. În 1996, piesa „Abluţiunea” a fost nominalizată la premiul „Piesa Anului 1995”, în cadrul Galei Premiilor UNITER, și apoi publicată într-un volum colectiv, împreună cu celelalte nominalizări, la Editura Unitext, iar în 2011 „Testament” este nominalizat la „Irish Embassy Award for emerging Romanian playwright”. „S-a furat mireasa”, textul câștigător la concursul nostru, a avut între timp premiera la Godot Cafe-Teatru, la începutul acestei luni. Mai jos, o discuție despre dramaturgie și șansele unui dramaturg în teatrul autohton, despre prejudecăți și tabuuri…

Ai câștigat concursul organizat de revista noastră. Ce părere ai despre concursurile de dramaturgie în România?

Cel mai deranjant e că nu există niciun fel de transparență, nu afli nici măcar câte texte s-au înscris, niște nominalizări, o motivație, de ce s-a dat premiul pentru piesa aia… Nimic. E o opacitate totală, spre deosebire de puținele concursuri internaționale la care am participat. Altfel, apropo de criterii, nu prea am mari așteptări de la concursurile românești, pentru că, cel puțin la o mare parte din ele, poți să-ți dai seama dinainte care sunt aceste criterii… De multe ori sunt foarte partizane. Mi-am propus să trimit texte în următorii ani ca să testez terenul și să văd dacă se întâmplă ceva în mod real.

Și ce anume te face să crezi că sunt partizane?

În primul rând, lipsa de transparență. Apoi, există o mare discrepanță între ceea ce se premiază și ceea ce se montează. Nu e aproape nicio legătură între una și alta. E o mare ruptură între dramaturgia tipărită, publicată sau premiată pe la diverse concursuri, și ceea ce e jucat efectiv în teatre de stat sau independente, texte care să treacă această probă a scenei. Se premiază niște texte de care pe urmă nu mai aude nimeni. Nu se publică, nu se joacă, nu se întâmplă nimic cu ele. Cred că asta e principala hibă. Nu există transparență, finalitate și nicio justificare.

Vorbești de discrepanța între ce se scrie și ce se montează. Ce crezi că vrea publicul?

Gustul publicului nu știu dacă ar trebui să fie un criteriu. Și am chiar exemplul acestui text, „S-a furat mireasa”. În momentul când s-a pus problema că vom avea premiera la Godot, a început o luptă chiar cu actorii, ca să-i conving că nu trebuie să ținem cont în niciun fel de faptul că-l jucăm în acel spațiu, că acolo e un anumit tip de public… Și tot n-am reușit să scăpăm până la final de niște floricele comerciale, care duc spre zona de comic. Nu e vorba că ar fi un comic facil, dar există o presiune pe ideea că trebuie să fii și distractiv cât de cât, să fie totul foarte clar, să nu te duci într-o zonă în care lumea nu înțelege… Mai exact, dacă ai o dramă, un text care pune o problemă mai serioasă, trebuie să cauți să-i dai cât de cât și o tentă comică, pentru că, altfel, n-ai nicio șansă.

Asta se întâmplă în teatrul independent?

Da, și la Godot, și cam peste tot, exceptând poate Teatrul ACT și UNTEATRU, care au alt tip de abordare.

Mi-ai spus despre problema concursurilor, despre gustul publicului… Dar care e problema dramaturgiei românești contemporane?

Cum spuneam, nu există legătură clară între ceea ce se scrie, ce se premiază și ce se montează. În general, din punctul meu de vedere, dramaturgia românească e destul de proastă. Și am trecut de faza invidiilor… Consider că, dacă un text e bine scris, un text al unui coleg, trebuie să spunem că e bun. Trebuie creat un nivel mediu, ca să poată apărea vârfurile, iar în acest moment nivelul mediu nu e suficient de bine conturat și nu e pus într-o scară clară a valorilor. Iar proba scenei cred că e cea mai importantă. Apoi, nu s-a creat, nu există niciun mecanism de cerere din partea teatrelor. Cu câteva, foarte puține excepții, eu n-am auzit în România de un dramaturg contractat de un teatru ca să scrie un text care să se monteze. Am participat, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, la un workshop de scriere dramatică, susținut de o doamnă din Polonia, Małgorzata Sikorska-Miszczuk, și a fost la un moment dat o discuție despre cum stă treaba în România și cum e la ei. În Polonia, de vreo zece ani e un fenomen întreg, un dramaturg trăiește din dramaturgie, pentru că este contractat de un teatru. Ea zicea că e sigură că în doi-trei ani așa o să se întâmple și aici. Și așa ar fi normal, pentru că eu cred că cererea publicului ar fi foarte mare.

Deci publicul ar fi interesat?

Da, categoric.

Și atunci, de unde lipsa de interes a teatrelor, cum de nu văd potențialul?

Există concepția că, dacă e text contemporan, fie e prost, fie, dacă ești dramaturg tânăr, automat scrii despre vreo problemă socială și de multe ori chestia asta deranjează. Și mai e ceva… De exemplu, eu am dubii că o piesă ca „Testament”, scrisă de mine și nominalizată la  „Irish Embassy Award for emerging Romanian playwright” în anul 2011, s-ar putea juca vreodată la Național. Pentru că este povestea a două lesbiene și vorbește despre conflictul între credința ortodoxă a uneia și homosexualitatea pe care și-o descoperă. Dincolo de cum e scris textul – bine, rău, nu discut asta acum –, este o problemă mult prea sensibilă…

Prea sensibilă pentru o scenă a unui teatru de stat?

Da, clar. Pentru că există anumite tabuuri.

Dar tu, ca regizor, ai fost tentat să montezi alte texte dramatice contemporane decât ale tale?

Din păcate, în foarte puține cazuri. Citesc cam tot ce-mi pică în mână, dar prea puține mă interesează. În momentul ăsta am vreo două texte pe care le-aș monta…

Deci preferi să-ți scrii textele pe care le montezi…

Acum sunt în faza în care prefer să-mi montez textele pe care le-am scris deja.

Încerc să te întreb dacă dramaturgii care sunt, cumva, în exteriorul lumii teatrului, care nu sunt nici regizori, nici actori etc. au șanse să li se monteze textele, unele dintre ele foarte bune…

Da, eu am trecut prin experiența asta, pentru că inițial am fost dramaturg. Piesa care a fost nominalizată la UNITER am scris-o la 18 ani. Și, la un moment dat, am ajuns la concluzia că textele mele nu pot ajunge pe scenă decât dacă mi le montez singur, am intrat la regie teatru și pe urmă, acolo, o vreme am uitat de partea de dramaturgie. Acum mă simt foarte confortabil cu mijloacele pe care le am… Cred însă că ar trebui cumva creată o legătură între cei care scriu și cei care montează.

Mai clar, cum poți pătrunde în teatru, ca dramaturg, dacă nu ești deja în lumea teatrului?

Foarte greu… Nu am soluții, dar mă gândesc că, dacă ar exista din partea teatrelor o competiție deschisă pentru a primi texte și a-și asuma montarea unor texte românești contemporane – cu hibele lor, pentru că e clar că n-avem o școală, n-avem o dramaturgie foarte bună și există lipsuri serioase, iar textele bune sunt întâmplări –, abia atunci s-ar schimba ceva cu adevărat. În momentul în care creezi o piață și faci o filtrare reală, dar nu pe prietenii, lucrurile ar fi altfel.

Și totuși, mă fac avocatul diavolului și te întreb: nu cumva studiile de regie îi și dăunează unui dramaturg?

Există o dispută între regizor și dramaturg. Regizorul poate limita de multe ori latura literară a dramaturgului. Se întâmplă ca în momentul în care scriu, regizorul din mine să spună: „Stai, că scena asta nu poți s-o faci, e prea literară…” Vine zona concretă peste tine. Vine regizorul și zice: „Stai, că zona asta pe care tu vrei s-o scrii aici actorul n-o s-o înțeleagă niciodată.”

Dar tu ai făcut întâi Facultatea de Medicină. Cum ai ajuns de la medicină la teatru?

Întotdeauna am vrut să scriu teatru… Încă din liceu am vrut să dau la regie, dar în Galați pe vremea aia nu știa nimeni cu ce se mănâncă treaba asta, în familie aveam o tradiție cu medicina, eram olimpic la ce trebuia, așa că am dat la medicină. În timpul facultății am mai scris, am înființat o trupă de teatru la Medicină și, când am terminat, am intrat la rezidențiat. Iar într-un moment de criză, pentru că era foarte greu ce făceam, n-aveam niciun fel de satisfacție, doar perspective de a fi șomer pe la 30 de ani, supercalificat, rezident la chirurgie cardiacă…, în vara aia am zis să fac o încercare și să dau la Regie. Și am intrat. Așa că m-am dus la spital și mi-am luat la revedere.

Dar din teatru se poate trăi?

Nu, dar măcar fac ce mi-am dorit dintotdeauna. Scriu pentru că îmi place să spun povești.

Cât de greu e să ajungi, chiar în teatrul independent, care pare singura soluție, să-ți montezi textul? Cum se întâmplă concret?

E foarte complicat, eu susțin mult de la mine din buzunar. Și, clar, nu te îmbogățești… Beneficiile sunt din bilete în zona independentă. Întâi finanțezi partea de producție și spațiul de repetiții, apoi îți păstrezi un procent din încasări și se face un fel de recuperare a investiției, dacă joci la Godot, la un festival sau la Apropo, dacă reușești să umpli sala. Trebuie să investești, dar sumele sunt foarte mici în teatrul independent. Cu o mie de euro faci un spectacol, cam ăsta e standardul. Dacă e un spectacol mai modest, în care nu-ți pui problema de decor, de nimic, poți să-l scoți cu 500 de euro. Dacă ai o chestie mai complicată, te duci spre două mii.

Dar în teatrul de stat cum poți ajunge să ți se monteze un text?

Sunt sceptic că funcționează în vreun fel. Uite, eu am publicat pe banii mei, acum câțiva ani buni, un volum, în care era și textul nominalizat la UNITER și erau, zic eu, trei texte care rezistă. Ei bine, volumul există de la data publicării, prin 2001, în toate teatrele din București, la secretariatul literar, la biblioteca lor, pentru că eu personal m-am dus și l-am lăsat acolo. Nimeni nu l-a citit niciodată… Nimeni nu mi-a dat vreodată un răspuns. Secretariatul literar n-are niciun cuvânt de spus în alcătuirea repertoriului. Eu cred că în România repertoriul teatrelor funcționează pe zvonuri. Adică, dacă ești un regizor oarecare și reușești să montezi câteva spectacole, nu contează că sunt bune sau nu, sigur o să mai ai parte de contracte și în altă parte. La fel și cu dramaturgii. Dacă află lumea că am luat eu un premiu acum, la Yorick, poate că o să se uite puțin, să vadă ce și cum…

Care e speranța ta pentru dramaturgia noastră? Ești optimist sau pesimist?

Nu am mari speranțe în privința sistemului… Sunt foarte multe tabuuri și o ipocrizie uriașă.