Radu Popescu
Luni seara, pe 28 septembrie, la Teatrul Metropolis a avut loc Gala Concursului Național de Dramaturgie „Valentin Nicolau”, în cadrul căreia au fost acordate premiile pentru ediția din acest an. Marele Premiu „Valentin Nicolau” a fost câștigat de dramaturgul Radu Popescu, pentru piesa „Cadranul Plus Plus”. Premiul Yorick a fost obținut de Carmen Dominte, pentru piesa „Sindromul Quijote”. Mențiunea Yorick a fost câștigată de Cornel Mihalache, pentru piesa „Perpetuum mobile”. De asemenea, a fost acordată o Mențiune Specială din partea redacției revistei Yorick, care a mers la Iuliana Răducan, pentru piesa „Ai mei joacă cărți”. Dramaturgii selectați în finală ne-au răspuns la întrebarea „De ce scrieți teatru?”. Vă oferim răspunsurile lor.
Radu Popescu, autor al textului „Cadranul Plus Plus”, câștigător al Marelui Premiu: „Există două motive fundamentale pentru care scriu: primul provine din zona aceea profundă în care simți nevoia să transmiți ceva important lumii, ceva din tine și din întâmplările vieții tale; al doilea este nevoia de poveste. Ele nu merg întotdeauna împreună, sunt când unul, când celălalt, dar cred că atunci când se întâlnesc – abia atunci rezultatul este unul cu adevărat foarte bun.
Pe de altă parte, nu aș putea spune foarte clar de ce am ales, dintre toate formele de exprimare artistică, anume teatrul. Tocmai scrierea dramatică, care nu e chiar literatură; iar în interiorul teatrului consider că aportul cel mai valoros îl am în calitate de dramaturg, înainte de a fi regizor sau orice altceva.
Probabil că mi se pare fascinant acel interval dintre cuvinte care este pe scenă umplut cu personalitatea actorului. Și mi se pare mai interesant să visez la asta, decât să umplu acest spațiu cu o descriere de o mie de cuvinte.”
Carmen Dominte, autoare a textului „Sindromul Quijote”, câștigătoare a Premiului Yorick: „Pentru mine a scrie teatru este un mod de a fi. Nu pot da o definiție anume acestei îndeletniciri pentru că definițiile sunt întotdeauna incomplete, și oricât aș încerca să mă încadrez în patternul obișnuit, mereu va fi ceva care lipsește. Teatrul este de fapt poveste mai întâi imaginată și apoi trăită. Nu contează modul în care spui povestea, poate fi în proză, în replici sau în imagini, importantă până la urmă rămâne doar acea poveste. Aș fi vrut să scriu despre mine dar m-am trezit scriind despre ceilalți și mi s-a părut firesc să povestesc despre ei ca și cum aș spune despre mine. În fiecare secundă începe o altă poveste ce se poate intersecta cu toate variante posibile de scriere, tot așa cum printr-un punct poate trece o infinitate de linii. Sfârșitul unei povești este doar începutul alteia. Cum și viața mea a fost mai întâi un punct care a devenit apoi o linie, am pus în el toată imaginația mea până s-a transformat în realitate. Acum nu știu dacă cele două se mai disting între ele, și poate nici nu contează acest fapt, pentru că toate poveștile sunt oricum realități imaginate de fiecare din noi, în orice punct trăit, menite să atingă inimile celorlalți.”
Foto Maria Ștefănescu
Cornel Mihalache, autor al textului „Perpetuum mobile”, câștigător al Mențiunii Yorick: „Dacă folosim textul lui Shakespeare de acum 400 de ani ca să vorbim despre lumea noastră de azi, dacă folosim textul lui Sofocle de acum 2500 de ani ca să arătăm lumea noastră de azi, de ce n-ar fi teatrul cronica vie, imediată, a societăţii în care trăim? Temele sunt aceleaşi: naştere, moarte, iubire, trădare, putere. De la tăbliţe la tablete nu-i decât un pas.”
Iuliana Gabriela, autoare a textului „Ai mei joacă cărți”, câștigătoare a Mențiunii Speciale a Revistei Yorick: „Pasiunea pentru teatru a venit de prin liceu când am început să citesc foarte mult teatru. De atunci au existat câteva încercări de a scrie scenete, fragmente din ceea ce se dorea a fi o piesă de teatru, dar niciuna din aceste încercări nu a fost fianlizată. Lucrurile s-au concretizat abia anul trecut în urma cursului de Dramaturgie ținut de Mihai Ignat în cadrul masteratului de Inovare Culturală al Facultații de Litere din Brașov, astfel că piesa Ai mei joacă cărți este prima piesă de tatrupe care am scris-o integral și cu siguranță vor mai urma și altele.”
Andreea Radu, finalistă, autoare a textului „Bună seara, România! Bună seara, Târgu Mureș!”: „Scriu teatru pentru că nu sunt bună la matematică. Scriu teatru pentru că nu știu să desenez. Scriu teatru pentru că nu sunt în stare să țin un jurnal. Scriu teatru pentru că nu pot pleca pe lună. Scriu teatru pentru că îmi iubesc pisica. Scriu teatru pentru că îmi plac țesăturile. Scriu teatru ca să am o justificare a faptului că nu sunt nebună atunci când vorbesc singură”.
Crista Bilciu, finalistă, autoare a textului „Penthesileia tresare”: Scriu texte dramatice numai de câteva luni, aşa că, deocamdată, nu am conştiinţa că „scriu teatru” şi nici n-am apucat să-mi pun întrebarea de ce o fac. Dar la mine gândirea nu precede scrisul şi, ori de câte ori încerc să înţeleg o parte din mine, fac o sesiune de defulare pe foaia de hârtie (pentru că jurnalul şi poezia le scriu pe hârtie) – aşa că, iată, încerc să îmi pun întrebarea acum. Teatrul, apropo, nu îl scriu mai niciodată pe hârtie, numai monoloagele, care sunt intime şi sensibile şi trebuie să le desenez cu mâna. Teatrul îl scriu direct pe laptop pentru că îl scriu aşa cum şi regizez: pe încercate, cu zeci de reluări, cu inserturi şi tăieturi, cu strângeri de ritm. Am citit undeva că un bun dramaturg trebuie să fie şi actor, dar eu cred că nu actor trebuie să fie, ci regizor. În dramaturgie cel mai important este să reuşeşti să ai o viziune de ansamblu, să ţii în mână toată orchestra de personaje şi să simţi ritmul, să ştii cât spaţiu să acorzi fiecăruia şi unde să tai. Şi iată unul din motivele pentru care n-aş prea vrea să îmi pun în scenă propriile piese: îmi este foarte greu să tai. Prefer să lucrez pe texte străine, pe care le pot privi obiectiv, altfel nu ştiu dacă ar ieşi mare lucru. Prefer să tai în bietul Shakespeare – dar nu pentru că aş ţine prea mult la cuvintele mele. Dimpotrivă, pe măsură ce construiesc personaje dramatice, mi se pare fascinant cum ele îmi scapă de sub control şi încep să visez că poate, întâlnind un actor şi un regizor care să le dea chip, ar deveni de nerecunoscut pentru mine. Ştiu că unii dramaturgi ţin la fiecare virgulă – eu îmi doresc, dimpotrivă, ca textul meu să fie înghiţit şi regurgitat, prelucrat, transformat – nu ţin nici măcar la idei. Îmi plac regizorii creativi şi cred că textul este doar un pretext. Cred foarte mult în dictatura regizorului, asta e.
Cred că nu am prea răspuns la întrebarea de ce scriu teatru. Din câte văd eu, acum în România sunt două direcţii teatrale. Pe de o parte, teatrul de stat, care face spectacole în primul rând comerciale, care dizlocă o grămadă de bani, resurse, actori – dar rareori face ceva riscant, experimental, cu adevărat viu – şi, în niciun caz, nu dă mână liberă unui artist tânăr să caute. Pe de alta, teatrul independent, slab reprezentat (nu pentru că nu există voci puternice, ci pentru că sunt, în mod surprinzător, din ce în ce mai puţine) şi care produce spectacole axate preponderent pe dialog, cu economie de personaje, de mişcare – toate de înţeles în cazul unui teatru nefinanţat şi năpăstuit chiar şi de colegii „de la stat”. Ambele direcţii sunt bune dacă asta îţi doreşti să faci, dar eu am nevoie de o libertate (de gândire, de expresie) pe care nu o găsesc de nicio parte. Probabil scriu teatru pentru că, pe moment, nu am unde să fac genul de teatru pe care mi-l doresc, aşa că regizez în scris.
Marilena Dumitrescu, finalistă, autoare a textului „Revoluție la castel”: „Scriu teatru pentru că sunt norocoasă. Da, sunt norocoasă pentru că am cea mai frumoasă ocupație din lume. Sunt dramaturg și mă simt dramaturg. Dacă cineva mi-ar da să aleg ce-aș dori mai mult și mai mult să fac pe lumea asta, aș spune fără ezitare: să scriu teatru. Nu vrei să fii astronaut? Nu vrei să fii vedetă? Nu vrei să fii bancher? Nu vrei să fii regina Angliei? Nu, eu vreau să scriu teatru. Și ca norocul să fie și mai întreg, scriu comedie. Ce poate fi mai grozav decât să faci oamenii să zâmbească, să uite de griji, să lase necazurile deoparte, măcar pentru un timp? Și mai au dramaturgii un noroc, față de alți scriitori: pot vedea reacțiile spectatorilor, pot auzi râsetele, pot auzi aplauzele, pot simți căldura sălii. Da, scriu teatru pentru că pot. Pentru că îmi iese. Pentru că e minunat să poți crea lumi și personaje. Sorry, regina Angliei, nu vreau să facem schimb!”
Fotografii Maria Ștefănescu și Sorin Radu