Raluca Rădulescu: „Munca actorului cu sine însuşi” este, de fapt, o carte despre viaţă

Este realizator la Radio România Cultural unde o puteţi asculta zilnic: emisiuni despre teatru, reportaje de la faţa locului de la toate festivalurile importante de teatru din ţară şi din străinătate, interviuri şi discuţii cu actori şi regizori din toată lumea, poveşti şi călătorii… Raluca Rădulescu este doctor în filologie şi unul dintre cei mai importanţi traducători din limba rusă. Noua versiune în limba română a volumului întâi din celebra lucrare „Munca actorului cu sine însuşi” publicată la Editura Nemira, în colecţia Yorick, îi poartă semnătura. Volumul va fi lansat joi, 31 octombrie, la ora 11.00, la Fundaţia Lowendal. Despre Stanislavski, despre noua traducere şi despre teatru, am stat de vorbă cu Raluca Rădulescu…

 

Cum a fost prima ta întâlnire cu Stanislavski?

Prima întâlnire? Oare pot să spun că au fost mai multe… prime întâlniri? Este un nume permanent prezent în orice context legat de teatru, sigur că îl auzisem şi eu de multe ori, văzusem în studenţie câteva spectacole la Teatrul de Artă „A.P. Cehov” din Moscova şi citisem câte ceva despre acest Stanislavski şi, iată, prima întâlnire putem spune că se consumase. După câţiva ani a venit propunerea Editurii Nemira de face o nouă traducere a celui mai cunoscut text al lui Stanislavski şi aş spune că prima întâlnire adevărată a fost într-o librărie din Moscova, unde am căutat „cartea” şi am descoperit că există rafturi întregi pe care scrie Stanislavski. A fost destul de greu şi să aleg pentru că erau acolo de la Opere complete în 9-10 volume la ediţii de buzunar sau unele adnotate de foşti elevi ai lui Stanislavski sau de diverşi cercetători contemporani ai creaţiei sale. Până la urmă am adus acasă trei ediţii, iar când am început să traduc, am mai descoperit şi alte câteva online… foarte utile şi practice, de altfel. Şi poate că abia acum ajung la adevărata întâlnire cu Stanislavski… şi aş spune aşa: Konstantin Sergheevici este (chiar şi la 75 de ani de la dispariţia sa) un rus adevărat. Nu se dezvăluie „din prima” necunoscuţilor şi… necunoscătorilor. Am tot încercat să parcurg volumele aduse la Moscova, dar pur şi simplu nu reuşeam să trec de primul capitol. Am încercat şi cu vechea variantă în limba română şi tot la primul capitol m-am oprit. Multă vreme m-am întrebat cum voi putea să traduc ceva ce nu pot citi… Iată de ce, cred că adevărata mea întâlnire cu Stanislavski a fost abia atunci când am început să lucrez pe text, la modul concret şi de fapt, abia pe la al treilea, al patrulea capitol, când Konstantin Sergheevici, rusul, m-a crezut că… sunt „om bun”, m-a acceptat, m-a lăsat să îl citesc, să îl descopăr, să pătrund în lumea lui şi să încerc să înţeleg câte ceva, să trăiesc şi eu acolo şi să-l „tălmăcesc” în limba mea.

Ai tradus înainte „Pescăruşul” şi lucrezi acum la integrala Cehov. Textul lui Stanislavski ţi-a oferit o altă perspectivă asupra operei lui Cehov?

Aş spune că… nu încă. Pur şi simplu nu am avut răgazul să mă gândesc la asta, pentru că traducerea la Pescăruşul lui Cehov, a fost un proiect mai vechi, de la centenarul dispariţiei dramaturgului, deşi a fost editată abia în 2011 şi reeditată de curând (mare supriză pentru mine să aflu că primul tiraj al unei cărţi de teatru s-a epuizat într-un an şi ceva!) şi tot anul acesta a fost utilizată şi pentru două montări: varianta în limba română a spectacolului realizat la Teatrul German de Stat din Timişoara, de Yuri Kordonsky, care semnează şi prefaţa la Munca actorului cu sine însuşi, şi un nou spectacol de teatru radiofonic cu Pescăruşul, pe care regizorul Gavriil Pinte îl montează, chiar în aceste zile şi care mi-a propus să realizăm o „integrală” Cehov, ce va cuprinde însă, cel puţin în primă fază, doar cele patru piese mari. Aşadar, urmează Unchiul Vania, Trei surori şi Livada de vişini, pentru că am hotărât să respectăm ordinea cronologică a apariţei lor. Aşa că, de-abia de acum înainte, voi afla dacă Stanislavski mi-a schimbat în vreun fel percepţia asupra lui Cehov. Mă gândesc că voi putea da un răspuns just la întrebarea asta, poate când va fi gata Unchiul Vania?!

Ţi-a schimbat în vreun fel perspectiva asupra teatrului?

Cu siguranţă! Mi-a schimbat nu numai perspectiva asupra teatrului, dar m-a schimbat şi pe mine, ca om. Nu am crezut că este posibil aşa ceva şi nici acum nu mi se pare verosimil, dar este o realitate, deşi tendinţa mea e să fiu foarte ironică şi auto-ironică faţă de tot ce este legat de Stanislavski, probabil şi din pricina faptului că mă simt foarte implicată în toată povestea asta şi simt nevoia şi de o oarecare detaşare. Apoi, poate şi pentru că totul este foarte proaspăt şi încă extrem de viu în mintea mea, m-am surprins, în timpul câte unui interviu cu un regizor sau un actor român sau străin, comentând în gând: „Unde-o fi Stanislavski să ne audă!” sau în timpul câte unui spectacol: „Bietul Stanislavski, uite câtă dreptate avea….” şi chiar în cotidian să spun şi cu voce tare „Trăiască Stanislavski!” Şi reacţiile erau în egală măsură şi „de bine şi de rău”. Poate e doar o impresie, dar am senzaţia, de la începutul acestei stagiuni, că privesc puţin altfel ceea ce-mi oferă scena, dar şi viaţa în general. Mda, Stanislavski este încă actual, valabil, viu, iar „sistemul” lui încă se transformă şi evoluează odată cu noi, cei care îl citim, studiem, punem în practică… traducem, iată, în cazul meu. Dar pentru a înţelege asta, pentru a ajunge la „credinţă şi adevăr”, cum spune el, trebuie să îi acordăm şi să ne acordăm puţin timp, cu toată nebunia şi viteza în care trăim.

Există o singură traducere, foarte veche, a lucrării lui Stanislavski. Acum, după ce ai tradus primul volum din „Munca actorului”, spune-mi din punctul de vedere al traducătorului care trăieşte în anul 2013, de ce crezi că era nevoie de o nouă versiune românească a acestei opere?

Într-adevăr, există o ediţie din anii 1955-1956, publicată în vreo 8.000 de exemplare. Nu ştiu să se fi retipărit. Este o raritate, e greu de găsit chiar şi în anticariate, unde preţurile sunt prohibitive, mai cu seamă pentru studenţi, care… se presupune că o citesc, cred că este lectură obligatorie la orice şcoală de teatru, chiar şi acum în 2013. Şi mai mult decât atât, din păcate, acea ediţie veche, este şi destul de greoaie, pe alocuri chiar de neînţeles, cred, şi nu pentru că nu ar fi fost o traducere bună, ci pur şi simplu pentru că, aşa cum spuneam şi mai devreme, „sistemul” lui Stanislavski este viu, în mişcare şi limba română… şi limba rusă la fel, aşa că era firesc ca în aproape 60 de ani lucrurile să se schimbe să evolueze. Când am început să traduc, cineva… din teatru, mi-a zis: „Cartea asta a ajuns ca Biblia, toată lumea vorbeşte despre ea, dar nimeni n-o mai citeşte!” M-a descumpănit şi m-a motivat fraza asta. Uite câte argumente pentru o nouă traducere! Nu cred că e rău să facem ceva pentru a-i atrage pe oameni să îl citească din nou pe Stanislavski, pentru că „sistemul” lui, dincolo de tot şi toate, nu numai că a trecut proba timpului, dar în diverse forme stă şi astăzi, mai mult sau mai puţin, orice am zice noi, la baza a foarte mult din ceea ce se vede pe scenele şi ecranele lumii… Şi-apoi, eu recunosc, am pornit de la ideea că traduc o carte de teatru, adresată oamenilor din domeniu, şi convinsă fiind că îmi voi păstra atitudinea de observator, dar am descoperit că traduceam o carte cu şi despre oameni, care sunt şi actori, dar ale căror trăiri şi poveşti pot fi şi ale mele, observator, spectactator. E drept că pe alocuri este didactică şi pare repetitivă, dar la fiecare reformulare descoperi nuanţe noi, valenţe noi. Desigur, cu condiţia să îi acorzi timp şi atenţie. Şi trebuie să mai fac o precizare: acea ediţie veche, despre care vorbeam, este doar parţială. Iar acum, ne-am propus şi să facem o traducere completă, aşadar va urma şi un al doilea volum, care în mare parte nu a fost niciodată tradus în româneşte.

Care au fost cele mai mari dificultăţi? Ce a fost cel mai greu de redat în limba română?

Dificultăţile au fost de tot felul. De la disciplina pe care ţi-o impune Stanislavski (tot nu-mi vine să cred că spun asta, dar ce să fac, dacă aşa a fost?) până la alegerea liniei juste, a limbajului potrivit, încât să nu fie nici prăfuit şi rupt de realitate şi nici să nu pară că Stanislavski lucrează acum la Moscova, scrie pe computer şi face corecturi pe internet, între două avioane, între Festivalul de la Avignon şi cel de la Edinburgh… Desigur, cele mai serioase probleme au fost cele legate de terminologie, mai ales că Stanislavski nu se limitează la a vorbi despre scenă, reflectoare şi culise, ci foloseşte termeni din toate domeniile, de la cei culinari la unii din limbajul marinăresc. Şi cum să spun, ca să respect şi terminologia şi să înţeleagă şi un tânăr actor, care a văzut vapoare doar de la distanţă? Apoi sunt o mulţime de termeni, concepte, noţiuni care în rusă sună bine şi explicit într-un singur cuvânt, iar eu le-aş fi redat printr-o frază întreagă… Am o listă destul de lungă de exemple. Dar am norocul să fiu înconjurată de oameni care fac teatru, care predau în şcoli de teatru, care citesc multă teorie şi mai cu seamă ştiu să fie prietenul care… la nevoie se cunoaşte. Am avut discuţii lungi despre un termen sau altul, nu ştiu dacă am ales întotdeauna cele mai bune variante, dar aş vrea ca şi traducerea mea să fie considerată de cei care o citesc, vie, capabilă de evoluţie şi schimbare, aşa cum spun eu că este „sistemul” lui Stanislavski. Dacă mă gândesc o clipă, cred ca la nici două ore după ce cartea a plecat la tipografie, eu aş mai fi făcut modificări şi aş fi schimbat chiar un subtitlu…

Ai scris în nota traducătorului că îţi doreşti ca această traducere să fie „o platformă de dezbatere”. Poţi să detaliezi?

Da, este exact ce începusem să spun mai devreme. Cum e foarte greu să alegi termenul just, cred că cel mai bine ar fi dacă, pornind de la traducerea propusă de mine s-ar face o dezbatere, din care să se nască o terminologie adecvată secolului XXI şi pe care să o înţeleagă toată lumea şi, mai mult decât atât, dincolo de terminologii şi traducere, am senzaţia că este nevoie de dezbatere şi pornind de la conceptele expuse de Stanislavski. Am avut norocul ca în timp ce traduceam acest volum, să întâlnesc o regizoare şi profesoară de la Moscova, care a scris un doctorat despre Stanislavski, a fost eleva unuia dintre ultimii elevi ai maestrului şi acum predă la rândul ei la Universitate. Ei bine, a fost suficient să pronunţ numele lui Stanislavski pentru a declanşa o discuţie care a durat câteva ore şi care m-a convins încă o dată de actualitatea şi utilitatea a ceea ce făceam, fiind fascinată de câtă pasiune poate suscita „sistemul” lui Stanislavski. Şi mă gândesc că… ştiu ruşii ce ştiu, dacă după atâţia ani îl preţuiesc aşa de tare, deşi el a fost şi urât de mulţi…

Ce aduce nou traducerea ta?

Nou? Poate limba anului 2013, fără a face abstracţie de faptul că totul se întâmpla cu aproape un secol în urmă, şi poate o privire proaspătă, din afară, neînvăţată la şcoală şi o atitudine uşor mai „relaxată”. Oricât de tare m-ar fi prins Stanislavski, eu sunt filolog, văd mult teatru, am mai citit şi nişte cărţi de teatru, trăiesc zi de zi în teatru şi printre actori, regizori, scenografi, maşinişti şi cabiniere, care m-au ajutat probabil să suplinesc şcoala de teatru pe care n-am făcut-o, dar vreau să cred că şi să îmi păstrez o oarecare obiectivitate şi detaşare.

Cui crezi că se adresează această lucrare? Doar oamenilor de teatru sau şi nespecialiştilor?

Fără îndoială este o carte pentru toată lumea. Cred că orice om a fost măcar o dată în viaţă spectator de teatru şi în acest context, cred ca poate găsi ceva care să îl intereseze, emoţioneze, surprindă, amuze în Munca actorului…. Eu am avut senzaţia, în anumite momente, că traduc ba o carte de psihologie, ba de sociologie, ba de istorie… găsim din toate câte puţin la Stanislavski. Cred că s-a vrut o carte despre… viaţa pe scenă, dar este de fapt o carte despre viaţă, pur şi simplu.

Care a fost momentul cel mai puternic/ de cumpănă pentru tine, în cursul traducerii?

Oho! Doar unul? Au fost multe. Şi le-am trăit foarte intens pe toate. A fost unul personal, care a făcut ca apariţia cărţii să fie amânată cu aproape un an. Apoi un altul, tot personal, care părea a fi o piedică majoră şi iar am crezut că o voi amâna, dar pană la urmă acelaşi motiv m-a ţinut pe scaun, în faţa computerului, ore nesfârşite. Au mai fost şi momente în care credeam că pur şi simplu, nu se va termina niciodată, când zilele treceau şi eu traduceam şi parcă în gol… La întrebarea asta, cred că poţi să răspunzi şi tu la fel de bine ca şi mine. Ştiu că ţi-am dat multe emoţii, dar de fiecare dată am zis că, deşi nu ştiu cum, tot o vom scoate la capăt până la urmă… Şi uite aşa am ajuns să transform în poveste traducerea asta!

În trei cuvinte, ce înseamnă Stanislavski acum pentru tine?

„Тренинг и муштра” sunt trei cuvinte! Din Stanislavski, desigur! Le-am tradus „antrenament şi disciplină”. Glumesc. Le pun şi eu mereu întrebarea asta interlocutorilor mei şi încă o dată îmi dau seama cât e de dificil de răspuns. Mda! Stanislavski înseamnă… emoţie, disciplină şi probabil, pentru mine, de câte ori voi auzi pronunţat acest nume, un gol în stomac.