La Teatrul ACT din Bucureşti, aţi văzut-o în “XXL (Fat Pig)”, spectacol montat de Cristi Juncu. Dacă n-aţi văzut-o încă, încercaţi să o vedeţi. Veţi descoperi o actriţă îndrăzneaţă, la o vârstă încă fragedă în teatru, o personalitate din care pot răsări surprize ca iepurii dintr-un joben de magician. Raluca Vermeşan, căci acesta este numele ei, a venit la Bucureşti să se facă actrişă. Şi chiar s-a făcut. La câţiva ani după absolvirea facultăţii, a primit o nominalizare la categoria “debut” pentru Premiile UNITER. O alegere care a bucurat-o, dar nu mai mult decât reacţiilor prietenilor şi ale colegilor la aflarea veştii. Despre teatru ca terapie sau terapia prin teatru, despre riscurile pe care ţi le asumi când faci actorie, despre ce înseamnă un spectacol şi căutările care-l preced, despre anotimpuri şi stări am vorbit zilele trecute cu Raluca Vermeşan.
Teoretic, în România e primăvară. Destinul dvs. de om şi de artist în ce anotimp se află?
Iarna aceasta, care sper să ne părăsească cât mai curând, a avut un efect de avalanşă asupra psihicului meu, adâncindu-mă într-o stare destul de atipică mie, un amestec de letargie şi depresie. Vindecarea este anevoioasă şi îmi afectează deopotrivă viaţa personală, cât şi pe cea artistică. Cred că elanul meu creator suferă sub auspiciile acestui anotimp.
Din păcate sau din fericire, nu ştiu exact, am avut de “croşetat” un rol deloc uşor, Ziţa din piesa “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. Încă din facultate am avut senzaţia că pe Caragiale trebuie să-l înţelegi din punct de vedere temperamental… temperamentul ploieştean, cel bătăios. N-am agreat niciodată gălăgia tipică a lui Caragiale şi nu cred în personajul de mahala în forma lui scrisă, ci cred că personajul suferă o malformaţie din cauza societăţii şi a propriilor sale frustrări şi neîmpliniri. Ziţa este o adevărată provocare pentru mine, deoarece, în ciuda faptului că mi se potriveşte prin exuberanţa proprie personajului, acum nu îi găsesc adăpost înăuntrul meu din pricina acestei stări pe care o traversez.
Ce anotimp era când aţi călcat prima oară pe scenă? Cum a fost şi cu ce ocazie?
Dacă îmi amintesc bine, era într-o primăvară spre vară, în clasa a IX-a. Începusem să frecventez trupa de teatru îndrumată de Ioan Peter – actor al Teatrului din Arad. Retrăiesc şi acum emoţia pe care am simţit-o prima dată când am intrat în sala de repetiţii. Eram un copil speriat, crispat de aura de neatins pe care o atribuisem mentorului nostru şi dornic să se joace. Împreună cu Pit – Ioan Peter – am început să mă joc, am început să mă relaxez şi relaxându-mă am putut străbate poveşti excepţionale. În acele momente am început să realizez că iubesc teatrul şi că altceva nu doresc să fac. Primul spectacol s-a numit “Ciocârliile” şi a fost ceva foarte special, pentru că purta amprenta biografiei mele, devenea un spectacol-terapie pentru mine şi astfel mă împingea să explorez spaţii nebănuite din interiorul meu.
Apoi au urmat alte întâmplări scenice de neuitat. Laboratorul nostru de teatru – lucram cu reacţii chimice ale sufletului – devenise indispensabil pentru mine. În timpul repetiţiilor ne autodisecam până când izbutea să izvorască sentimentul pur, nealterat de dogme teatrale. Spectacolul cu care mi-am încheiat parcursul în acea trupă de teatru a fost “Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, în care eu jucam rolul Wendla, care până şi acum mă bântuie. Tot universul spectacolului era conţinut de o cameră, în care, printre decor şi recuzită, se strecurau vreo 20 de spectatori pentru a lua parte la taina noastră. Fascinant este că noi ne aflam exact la vârsta la care începeam să descoperim pe propria noastră piele ideea de bază a piesei, adică deşteptarea pornirilor sexuale adolescentine, aşa că totul era extrem de delicat şi de personal.
Primăvara lui 2012 v-a adus şi o nominalizare la categoria “debut” pentru Premiul UNITER. Ce reacţie aţi avut când aţi aflat?
M-am bucurat, fireşte, dar ce m-a bucurat şi mai mult au fost ecourile primite din partea familiei mele, a colegilor şi a prietenilor mei actori. Unele felicitări au venit de unde mă aşteptam cel mai puţin, adică din partea unor oameni nu foarte apropiaţi. Acest sentiment de colegialitate mă împlineşte mai mult decât bucuria aflării veştii propriu-zise. M-a emoţionat, Cristi Juncu, care m-a sunat să mă felicite şi a făcut-o în stilul lui duios, echipa Teatrului ACT şi partenerii mei de distribuţie.
Ce vă uneşte, ce vă desparte de Helen, personajul pe care-l jucaţi în “XXL”?
Ceea ce mă uneşte de Helen, în primul rând, este aspectul fizic. Luând această caracteristică fizică drept punct de pornire, Helen reuşeşte să-şi depăşească complexele şi să devină o femeie independentă şi fermecătoare prin naturaleţea cu care îşi acceptă şi îşi ironizează defectul suprem. Pentru mine a fost dificil la început să asimilez această nonşalanţă, pe care Helen o proiectează asupra felului în care arată. Teatrul este terapie. Plecând de la această sintagmă pot afirma că Helen este medicamentul frustrărilor şi ale nemulţumirilor mele. Datorită acestui personaj am devenit mult mai jovială şi mai firească. Ceea ce am câştigat prin intermediul spectacolului “XXL (FAT PIG)” este capacitatea de a mă iubi şi de a mă accepta aşa cum sunt. N-am fost niciodată excesiv de complexată sau de retrasă, dar Helen mi-a alungat spaimele şi angoasele cele mai ascunse.
Faceţi parte dintr-o generaţie interesantă. Dacă ar fi să-i faceţi un portret, cum ar arăta el?
Mă simt onorată că aparţin acestei generaţii de actori. Suntem însă foarte mulţi şi nu toţi rezistă pe acest drum, de aceea unii optează pentru alte meserii. Rămân cei capabili să se sacrifice în fiecare zi doar pentru a face ceea ce le place. Am constatat cu bucurie că sunt înconjurată de actori tineri cu foarte mult har, cu multă dăruire de sine şi cu mult elan. Suntem o generaţie care trebuie să se lupte pentru a-şi câştiga un loc în distribuţia unui spectacol, mai ales în momentul de faţă, în care colaboratorii sunt tot mai marginalizaţi. Regizorilor li se spune răspicat că sunt nevoiţi să îşi aleagă distribuţia din rândurile actorilor angajaţi ai teatrului respectiv. Acest tumult al supravieţuirii începe să faciliteze cristalizarea tot mai pronunţată a teatrului independent, a teatrului underground, a teatrului finanţat pe cont propriu – fenomen care conduce la o varietate de spectacole. Însă, în ciuda acestui fapt, cred că suntem valoroşi, la fel de valoroşi ca generaţia de aur, doar că nu ni se acordă de la început atât de mult credit.
Dar teatrul care se practică acum în România, eclectic, având calităţi şi defecte, cum se vede prin ochii dvs.?
Spectacolele de teatru din România încă menţin ştacheta de calitate sus. Calităţile şi defectele sunt un must-have al oricărui spectacol. Nu se poate să aibă exclusiv calităţi sau exclusiv defecte. Mixtiunea acestor două ingrediente redă latura polemică a fiecărei producţii. Momentan, în România asistăm la un repertoriu extrem de variat al teatrelor, fenomen care decurge din descoperirea autorilor contemporani şi aducerea lor, prin intermediul montării, în faţa publicului. Această fracturare a graniţelor dramaturgiei contemporane reprezintă un factor extrem de benefic în spectacologia contemporană. Democraţia teatrală în care ne aflăm creează o deschidere spre montări din ce în ce mai spectaculoase din punct de vedere tehnic.
În ce culori vedeţi tinerii actori? Cum credeţi c-ar putea ieşi la lumină mai bine, în condiţiile în care sistemul teatral nu-i ajută deloc şi, de multe ori, nici mentalităţile oamenilor de teatru?
Fiecare îşi are norocul – vorba asta am auzit-o de multe ori, dar nu am înţeles-o decât de puţin timp. Nu pot prevesti viitorul, dar cred că actorii tineri sunt capabili să dinamiteze anchilozarea sistemului teatral actual, creând un sistem teatral independent de cel subvenţionat de stat. Până când nu vom fi convinşi că trebuie să fim freelanceri în meseria noastră pentru a ne păstra mobilitatea, nu se va schimba nimic. Teatrul ACT este un exemplu că prin multă dăruire, dar prin infinit mai mult sacrificiu poate exista o platformă scenică independentă, care să figureze ca un vector de calitate pe harta teatrelor din Bucureşti. Mentalităţile nu cred că mai sunt la fel de închistate ca acum câţiva ani, modificări se întâmplă pe toate planurile. Nimeni nu e etern, iar generaţia de aur va fi înlocuită de cea a actorilor tineri. Acesta este cursul firesc al vieţii înseşi, precum şi a vieţii teatrale. Memoria marilor noştri actori şi oameni de teatru şi zestrea infinită pe care ne-au lăsat-o ne va ajuta să ne şlefuim şi să aspirăm şi noi la denumirea “Generaţia de aur”.
Pentru oameni, pentru artişti, libertatea este ca aerul. Cât de liber poţi fi, ca actor, în România de azi?
Alegerile pentru care optăm sunt cele care ne ghidează traseul. Fie alegem să rămânem liber-profesionişti şi atunci libertatea nu ne este îngrădită, fie alegem să intrăm în sistem şi atunci depindem de ceilalţi şi trebuie să învăţăm să ne strecurăm. În România, actorul este un om care aleargă foarte mult dintr-o parte într-alta, iar când ajunge acasă noaptea cade frânt în pat.
Ce tip de constrângeri vă limitează dvs. personal existenţa, ca actriţă?
Momentan nu există constrângeri care să-mi limiteze existenţa de actriţă. Dar cred că în momentul în care aceste constrângeri s-ar face remarcate, aş încerca să protestez vehement, deoarece îmi iubesc enorm libertatea. Cele mai mari constrângeri pe care le identific momentan în existenţa mea sunt acelea pe care mi le alimentez singură, grijile pe care mi le fac în mod nefondat sau visele neliniştite, care nu mă lasă să dorm noaptea. Am ajuns la concluzia că ne putem fi propriul nostru duşman şi că suntem nevoiţi de multe ori să ne protejăm de noi înşine.
De ce aţi ales teatrul? Cum v-aţi hotărât?
Pentru că altceva nu mai eram capabilă să fac. Pentru a mă vindeca de demonii care puneau stăpânire pe mine. Încă din clasa a IX-a am ştiut că vreau să dau la Facultatea de Teatru. În ciuda dorinţei mamei mele de a studia germanistică, am reuşit să îmi impun punctul de vedere şi să îi destăinui că doresc să devin actriţă. Eu am o vorbă: “Părinţii îşi educă copiii până la un punct, după care copiii îşi educă părinţii”. Aşa a fost în cazul meu.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie: Eu nu ştiu ce este un spectacol de teatru. Aţi putea să-mi explicaţi dvs., astfel încât să mă faceţi curioasă?
Un spectacol de teatru este, în opinia mea, un fascinant puzzle. Pe perioada repetiţiilor căutăm împreună completarea unei imagini de ansamblu, care să redea ideea de la care am pornit în această călătorie iniţiatică. Spun “iniţiatică”, pentru că fiecare spectacol nou implică o nouă descoperire, pe care o întreprinzi înăuntrul tău, un război pe care-l porţi cu tine. Încercăm să creăm un microunivers adecvat poveştii pe care dorim s-o înfăţişăm. Clădim pas cu pas o cetate veridică şi pe scenă, şi în interiorul nostru. Un spectacol de teatru este un exerciţiu fascinant de introspecţie, de forare în adâncurile fiecăruia dintre cei implicaţi. În orice caz, desăvârşirea este la fel de dificilă ca la un puzzle cu multe piese, de multe ori anumite piese se rătăcesc pe sub covor şi durează ceva până ies din nou la suprafaţă sau există posibilitatea de a nu se mai ivi niciodată. Pot spune că merită toate căutările, toate frământările, toată oboseala, toată agitaţia, toată bucuria, toată furia pe care le implică alcătuirea unei spectacol de teatru.
Ce descoperiri de natură personală aţi făcut datorită actoriei? V-a schimbat această alegere structura de adâncime?
Pentru mine, teatrul devine un mecanism de explorare interioară. Scormonesc în mine în încercarea de a scoate la suprafaţă reacţii nebănuite şi neştiute. Teatrul are ceva comun cu psihologia, mă ajută să mă autodescopăr, să mă psihanalizez cu fiecare rol. Dificil este să-ţi păstrezi echilibrul şi normalitatea în tot zbuciumul interior pe care ţi-l provoacă teatrul. Prin normalitate înţeleg să nu mă modifice un rol atât de semnificativ, încât să nu mă mai regăsesc. Mă lupt să nu devin o persoană teatrală, adică să joc în viaţa cotidiană un rol. Este foarte riscant, simţi că te ia valul şi brusc auzi că ţi se spune că nu mai eşti tu, că te-ai pierdut pe undeva, iar acest sentiment nu este deloc unul pe care doresc să-l trăiesc. Oamenii din jurul meu trebuie să mă recunoască pe mine ca persoană, nu ca actriţă. Totul se termină când ai ieşit de pe scenă şi totul trebuie să rămână pe scenă. Această distanţare de personaj îţi oferă ocazia de a te regenera, de a te încărca energetic. Altfel, te epuizezi în viaţa cotidiană şi rişti ca pe scenă să devii un cadavru viu.
Până acum, aţi pierdut ceva pentru că aţi ales teatrul?
Pentru teatru am plecat din Arad, lăsându-mi în urmă familia şi prietenii. Cred că acest lucru a fost cel mai dificil dintre toate. Dar am reuşit să-mi fac prieteni şi în Bucureşti, aşa că măcar din punctul ăsta de vedere s-a estompat golul lăsat de plecarea mea din Arad. În schimb, pot să spun răspicat că nu cred că pot trăi în oraşe mici, Bucureştiul – cu toată agitaţia lui – îmi oferă varietatea culturală de care am nevoie. În plus, sunt conştientă că oportunităţile sunt mai numeroase în Bucureşti, decât în orice alt oraş din ţară.
Print