Rareș Andrici este actor la Teatrul Nottara, dar, din 2013, de când a absolvit secția Actorie a UNATC București a jucat pe scena multor teatre din București, atât în sectorul independent, cât și în cel de stat. S-a născut la Brașov, în 1991, la puțin timp după Revoluție și crede că generația lui e o generație de alintați. Își amintește copilăria minunată din Brașov, dar spune că azi locul lui e în București, pentru că aici viața e mult mai „suculentă”. Se descrie în trei cuvinte: critic, harnic și sensibil. E un om care iubește teatrul cu patimă și asta se simte în fiecare cuvânt pe care-l spune. Face teatru pentru a le dărui ceva celorlalți… Pe scenă e o prezență specială. Unul din acei actori pe care nu-i uiți ușor și pentru care te întorci în sala de teatru. În acest moment, la Teatrul Nottara, unde este angajat, îl puteți vedea în „Moliere/Ereilom”, „Cum vă place”, „Mentorul” sau „Triburi”. O discuție la o cafea despre teatru, singurătăți, oameni și lume…
Ești unul dintre actorii tineri care s-au angajat destul de repede într-un teatru de stat, lucru la visează mulți dintre ce care termină facultatea. E un avantaj? Sau e mai benefic să lucrezi în teatrul independent?
Chiar cu un an înainte de concurs mă gândeam că n-o să mă angajez niciodată, pentru că mă temeam de plafonare. E o urmă de adevăr în ce spun unii actori din independent, care nu văd în angajare o decizie bună pentru ei. E un mare pericol să te plafonezi… pentru că oamenii se blazează, știu că-și primesc salariul și nu mai caută… nu-i mai costă… Iar pe independenți îi costă totul. Dar, în același timp, cred că e importantă și atitudinea ta față de tine. Dacă îți iei meseria în serios și ești conștient de lucrurile astea și te trezești în fiecare zi și-ți zici: „Hai să fac ceva și să nu-mi primesc salariul degeaba!”, eu cred că poate funcționa bine. Adică nu-mi pare rău că am ales să mă angajez.
Te-ai trezit vreodată dimineața…
Și am simțit că e degeaba totul? Da… dar asta mi s-a întâmplat și ca independent, și de când sunt angajat. Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că fac teatru degeaba. Adică, din toate spectacolele pe care le-am făcut, spectacolele care chiar îmi plac le-aș putea număra pe degetele de la o mână.
Și de ce-ai acceptat să joci? Ăsta e prețul când ești angajat?
E la fel și în independent. De foarte multe ori am intrat în proiecte, pentru că aveam nevoie de bani, pentru că stătusem foarte mult timp. Și oricum, nu știi dinainte ce poate să iasă.
Dar ce te face să simți că nu e degeaba? Să simți momentele de împlinire?
Momentele de pe scenă, când oamenii rezonează la ce se întâmplă acolo. Se simte. Sunt momente de grație. Se întâmplă ceva acolo și parcă toată lumea e cu respirația tăiată. Iar cele câteva spectacole de care-ți spuneam, le consider importante pentru mine, fiindcă mă trezeam dimineața și simțeam că e aproape o datorie să le joc, ca ceva sacru, ritualic. Simțeam că TREBUIE să fac asta. Că nu mai ține de mine, că e pentru alții. Și sentimentul e minunat.
Poți să-mi spui care sunt acele câteva spectacole?
„Clasa noastră”, pe care l-am făcut cu Simona Măicănescu în facultate, „Omul pernă”, tot în facultate, „Dureri fantomă”, care se joacă și acum… „Party”, pe care l-am făcut cu Anca Maria Colțeanu. Și „Triburi” de la Nottara începe să fie așa…
Se simte în tine o flacără chiar și când vorbești despre teatru… Cum a apărut scânteia?
A plecat de la o discuție pe care am avut-o în liceu cu un actor de la Cluj, care mi-a povestit ce înseamnă pentru el meseria asta. Eram la un festival pentru adolescenți, la Brașov. Și mi-a povestit despre Stanislavski… mi s-a părut minunat faptul că pentru el arta asta însemna un sacrificiu pentru celălalt, că spunea că în meseria asta îți câștigi pâinea cu sufletul… Și că nu e deloc pentru tine, că, dacă o faci ca să devii celebru, mai bine n-o mai faci. Discuția asta a fost capitală. Până atunci n-avusesem o motivație foarte puternică. Dar după discuția cu el, mi-am dat seama că teatrul e un mod de a da ceva altcuiva.
Deci motivația a rămas aceeași.
Da. Meseria asta nu e deloc pentru mine. Dacă ar pleca oamenii de la fiecare spectacol cu un mesaj, cu o întrebare, cu ceva, eu aș fi mulțumit. Nu țin să se spună ceva despre mine.
Dar nu e și ceva egoist în tot ce spui? Nu e și pentru tine? Dacă teatrul ar dispărea mâine din viața ta nu te-ai simți gol și pustiu?
M-am gândit la asta. Dar pentru mine important e să fac ceva pentru alții. Numai asta îmi aduce cu adevărat mulțumire. Și, paradoxal, nu cred că teatrul e totul în față. Deși e o pasiune uriașă. Și cred că teatrul îți permite să spui orice. Orice oricui.
Și să te ascunzi pe tine?
Nu. Eu nu încerc să mă ascund. Mai degrabă încerc să-mi dau seama cine sunt în toată ecuația respectivă. Și descopăr niște lucruri… uneori oribile, alteori superbe.
Eu n-am decât două criterii când merg la teatru: eu vreau să cred și să înțeleg ce se întâmplă acolo. Mi se pare că trăim într-o vreme în care elitismul a devenit un foarte mare pericol. Eu cred că arta, teatrul, trebuie să aibă scop. Că doi oameni care merg la un spectacol trebuie să înțeleagă nu neapărat același lucru, dar măcar să poată avea o discuție coerentă despre ce au văzut.
Și ce-ai descoperit cel mai frumos despre tine? Sau cel mai oribil?
Cel mai oribil? Că poți să omori oameni uite-așa… cum ai clipi. Există resursa asta în fiecare dintre noi. E foarte ușor din punct de vedere moral să-ți dai un impuls să faci orice. Și cel mai frumos? Să-mi accept sensibilitatea. E ceva de care am încercat întotdeauna să fug. Dar mi-am dat seama că ești mult mai lucid când îți dai voie să fii vulnerabil și lași lucrurile să ți se întâmple. Și când nu mai fugi de atâta frici și obstacole și le lași să existe, ești, de fapt, mai puternic. Da, sensibilitatea poate fi o formă de putere…
Deci ești un om sensibil…
Da… și vulnerabil, și naiv…
Și s-a întors asta împotriva ta?
Nu. Pentru că, de fapt, așa ești cel mai sincer și îți accepți toate defectele. Și toate greșelile. Te accepți pe tine așa cum ești.
Și care sunt fricile tale cele mai mari?
Să nu ajung singur, să nu mor singur, să nu-i mai pese nimănui de mine. Mi-e teamă să las să treacă o zi fără să beau o bere cu cineva, fără să glumesc cu cineva, fără să-i spun cuiva cât de mult îl iubesc sau o iubesc. Fără să existe umanitate. Să nu trăiesc degeaba…
Frici legate de teatru ai?
În acest moment nu.
Care e diferența de calitate între spectacole, oameni, proiecte, public, între mediul independent și cel de stat?
Sunt diferențe, pentru că pe artiștii independenți îi costă mai mult să iasă bine… E mai multă implicare. În independent e altfel de vibe, ceea ce nu-l face neapărat superior celui de stat… Dar publicul trage mai mult la teatrul de stat unde poți face spectacole mai mari. Pe de altă parte, dincolo e un tip de teatru cu un mesaj mai intim. Și e o nișă destul de puternică. Însă cu publicul e delicat… pentru că nu există o educație teatrală. Oamenii par să nu înțeleagă cu adevărat convenția. Există multe preconcepții. Și cred că din școală pleacă totul.
Ce înseamnă un spectacol valoros din punctul tău de vedere?
Eu n-am decât două criterii când merg la teatru: eu vreau să cred și să înțeleg ce se întâmplă acolo. Mi se pare că trăim într-o vreme în care elitismul a devenit un foarte mare pericol. Eu cred că arta, teatrul, trebuie să aibă scop. Că doi oameni care merg la un spectacol trebuie să înțeleagă nu neapărat același lucru, dar măcar să poată avea o discuție coerentă despre ce au văzut. Nu mi se pare ok să înțeleagă fiecare altceva…
Ai senzația că această formă de elitism începe să se strecoare în teatru?
Da! Iar asta se vede în produsul final. Și publicul nu e educat și nu are criteriile la îndemână să repereze impostura. Iar criteriile, din punctul meu de vedere, trebuie să fie: cred și înțeleg. Pericolul e impostura ridicată la rang de mare artă. Publicul oricum o să se ridice în picioare și o s-aplaude la final… Și asta mi se pare că e problema și în critică. Dacă citești două cronici dintre care una laudă și una critică maxim un spectacol, eu ce să înțeleg? Critica are rol în a educa publicul… Or, mie mi se pare că de multe ori ridică false valori.
Te-a ajutat în vreun fel experiența Galei Hop? Sunt suficiente suporturi pentru actorii tineri?
Nu! A fost foarte ciudat la Gala Hop. Pentru că n-am înțeles pe ce anume s-a axat Gala Hop când am participat eu și în ce fel analizăm ce au făcut copiii de-acolo… Am participat de două ori, dar nu am înțeles ce vor, n-am înțeles în ce fel îți dai tu seama dacă actorii ăia sunt buni sau nu, pentru că puteai să faci orice… Și-apoi, al doilea lucru care nu mi-a plăcut este că, deși erau mulți directori de teatru acolo, nu veneau la spectacole. Și senzația era tristă… Adică dacă tot vin niște copii acolo, de ce să nu mergi să-i vezi… Ei vin cu speranță, nu?!
Pericolul e impostura ridicată la rang de mare artă. Publicul oricum o să se ridice în picioare și o s-aplaude la final… Și asta mi se pare că e problema și în critică. Dacă citești două cronici dintre care una laudă și una critică maxim un spectacol, eu ce să înțeleg? Critica are rol în a educa publicul… Or, mie mi se pare că de multe ori ridică false valori.
Când ai dat la facultate, ai știut cât de greu e tot ce urmează? Sau te-ai dus cu multe naivități?
Cu multe naivități… Nu m-așteptam să fie chiar un câmp de roze, dar credeam că oamenii sunt cu totul altfel. La admitere am fost întrebat de ce vreau să fac meseria asta și eu am răspuns ce ți-am spus și ție: că mie îmi place meseria asta pentru că aici se câștigă pâinea cu sufletul. Și toată sala a râs. Și eu nu înțelegeam de ce. Eu mă așteptam ca oamenii să fie altfel, să gândească la fel ca mine.
Crezi că existați ca generație artistică?
Există o generație artistică, doar că nu e la fel de mediatizată ca generația de aur… Reperele mele sunt deocamdată la unii dintre colegii mei: Andrei Huțuleac, de exemplu… Uau ce actor! Mie mi se pare că trebuie să faci asta, să-ți pui astfel de repere. Da, există o generație artistică, doar că acum nu mai sunt mediatizați cum trebuie.
Cum nu sunt mediatizați? În lumea Facebook-ului?
Da… Pe Facebook prea multă lume e mediatizată și se pierde.
Ce nu-ți place la generația ta?
Generația mea e o generație de alintați. O generație de copii ținuți în palme, cărora nu le-a lipsit nimic și cărora le e foarte greu să se adapteze la lumea de azi. Și ar trebui să învețe că sunt niște etape în viață și trebuie să le urmezi. Nu trebuie să te plângi întruna. Da, mi se pare că ne plângem prea mult. Și suntem oameni foarte ușor de manipulat de propriile sentimente. Suntem oameni care imediat iau o poziție fără să mediteze prea mult la realitatea de-acolo, fără să stea să vadă care e situația exact. Foarte ușor se împarte lumea în vinovați și nevinovați. Și devine extrem de periculos. Pentru că e o lume în care ești etichetat foarte repede și prejudecățile sunt mari și la îndemâna oricui. Pare că fiecare poate să zică ce vrea, despre oricine, oricând.
Generația mea e o generație de alintați. O generație de copii ținuți în palme, cărora nu le-a lipsit nimic și cărora le e foarte greu să se adapteze la lumea de azi. Și ar trebui să învețe că sunt niște etape în viață și trebuie să le urmezi. Nu trebuie să te plângi întruna. Da, mi se pare că ne plângem prea mult. Și suntem oameni foarte ușor de manipulat de propriile sentimente. Suntem oameni care imediat iau o poziție fără să mediteze prea mult la realitatea de-acolo, fără să stea să vadă care e situația exact. Foarte ușor se împarte lumea în vinovați și nevinovați. Și devine extrem de periculos. Pentru că e o lume în care ești etichetat foarte repede și prejudecățile sunt mari și la îndemâna oricui. Pare că fiecare poate să zică ce vrea, despre oricine, oricând.
Deci asta nu-ți place la societatea în care trăiești?
Eu nu sunt militant… Chiar dacă merg la proteste, n-o să-mi fac selfie-uri și n-o să mă pun pe Facebook. Nu-mi place. De-asta nu mă apropii nici de teatrul militant, care e foarte la modă. Pentru că mi se pare că ia foarte ușor poziții radicale cu tentă de extremă stânga. Mi se pare că nu e un discurs bine argumentat. De câte ori merg la un astfel de spectacol, am senzația că mi se bagă pe gât o gălușcă și că trebuie s-o înghit. Că nu mi se lasă loc să gândesc.
Ce-ți dorești de la un regizor?
Să știe foarte bine ce vrea. Și să nu-mi lase senzația că face acel spectacol doar de „serviciu”.
Dacă ar fi să te descrii în trei cuvinte…
Critic, harnic, sensibil…
Ce ți se pare în neregulă la sistemul teatral? Și ce-ai schimba dacă ai putea?
Poate că aș face atâtea teatre cât să încapă toți actorii tineri. Sunt oameni foarte buni care merită să facă asta și care n-au loc. Și cel mai descurajant lucru e să vezi un tânăr blazat… care zice: n-are rost.
Print
Un Comentariu