En garde! Alege-ţi bine arma şi locul şi ceasul! Fii gata de atac! Indiferent de epocă şi de modă, „gâlceava”, „războiul”, „cearta” dintre familiile Montague şi Capulet rămâne la fel de absurdă. Motivul de la care a plecat celebra ură zace uitat undeva într-un trecut incert. De ce se înfruntă acum, tinerii familiilor din Verona nu prea ştiu. Dar o fac. În numele onoarei şi al orgoliului unor părinţi prea puţin atenţi la soarta lor viitoare. Şi se moare în numele acestei supărări vechi. Iar celebra jertfă a lui Romeo şi a Julietei pe altarul reconcilierii nu este altceva decât un punct al acestei „încăierări”. Aşa-numita împăcare nu este altceva decât neputinţa de a continua conflictul odată ce singurii urmaşi zac în cavou. Un destin absurd a doi copii teribilişti care nu au avut prea mult timp să se joace de-a îndrăgosteala. „Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor” este una a infantilismului erotic în combinaţie cu prostia şi încăpăţânarea unor părinţi neatenţi. Sau, în rezumat: „Un băiat iubea o fată şi părinţii nu-i lăsau”.
Montarea lui Tudor Lucanu cu „Romeo şi Juieta” la Teatrul Naţional Cluj-Napoca este unul dintre acele spectacole shakespeariene neapăsate de importanţa tomurilor scrise de-a lungul istoriei de către oameni sobri. Nu se lasă intimidat de importanţa moştenirii „Marelui Bard”. Şi e foarte fresh şi perfect articulat şi viu şi plin de umor şi de metafore simple şi de emoţie. Este foarte aproape de a fi un spectacol perfect. Într-o convenţie susţinută impecabil de scenografia Alinei Herescu, Montague şi Capulet se războiesc absurd pe metrajele stivuite din atelierul comun de croitorie. Miza celebrei certe sunt baloţii de pânză. Iar armele, foarfecele care şfichiuiesc aerul cu sunetul lor metalic. În acest univers vizual plin de culoare şi de sens, papiotele zboară ameninţător între cele două tabere, iar manechinele de plastic doborâte în luptă cad în locul protagoniştilor şi spun povestea unei lumi în care identitatea e prea puţin importantă în faţa unui destin gata hotărât. Oameni deveniţi manechine albe în mâinile sorţii. Atât de simplu şi atât de frumos.
Scenariul de joc adaptat de Tudor Lucanu este conjugat la timpul prezent fără nicio ostentaţie. Nu simt niciun deget băgat în ochi pentru a mă convinge de contemporaneitatea atât de dezbătutaă a operei lui Shakespeare. Acţiunile gândite în amănunt, mişcarea continuă în sens şi remodelarea spaţiului imaginat sugestiv şi bine augmentat cromatic, notele de spectaculozitate date de ecleraj, folosirea inteligentă a obiectelor de recuzită provenind din acelaşi arsenal al atelierelor de croitorie, toate la un loc spun o poveste pe care chiar dacă o ştii, o vezi pentru prima dată. Ceea ce ştii că ştii nu mai contează şi de-abia aştepţi să descoperi cu ochi noi emoţia şi râsul acestei întâmplări a sorţii. Scena nunţii este, poate, metafora cea mai frumoasă a spectacolului: în timp ce tinerii îşi dau mâna unul celuilalt în faţa părintelui Lorenzo, familiile îşi dau şi ele mâna şi îngroapă securea războiului. Preţ de câteva clipe; pentru că în secunda următoare foarfecele taie ameninţător, iar voalul de la nuntă e folosit pentru a ucide. În pandant cu finalul brusc, marcat de întâlnirea în moarte a celor doi protagonişti, scena capătă şi mai multă greutate în bogăţia de sensuri a spectacolului – odată cu nunta celor doi damnaţi întru iubire, pe o cale sau alta, împăcarea nu mai poate să nu aibă loc.
Jocul actorilor stă unanim sub semnul unei lejerităţi date de experienţă şi o înţelegere precisă a temelor din spectacol. Sânziana Tarţa (Julieta) realizează cu răbdare şi foarte natural trecerea de la fetişcana impulsivă, care se joacă de-a dragostea şi se fâstâceşte în prezenţa iubitului şi se răsfaţă şi se bosumflă şi se alintă la cea devenită peste noapte femeie, confruntată cu alegeri mult mai mature decât vârsta ei. Foarte asumat, foare serios şi foarte emoţionant se întâmplă această transformare. Iar forţa şi sensibilitatea se întâlnesc într-o interpretare rotundă. Matei Rotaru (Romeo) are o combustie interioară cu efect wow. O nelinişte continuă de la început până la sfârşit, o agitaţie bine controlată şi o energie canalizată de la umor spre disperare. De la Romeo cel îndrăgostit de dragoste, nestatornic doar pentru că e tânăr, la bărbatul care îşi răzbună prietenul şi la soţul care alege bucuros moartea. Totul trăit în plin, dar cu multă măsură.
Anca Hanu (Doica) joacă rolul bufonului în acest spectacol – acel bufon shakespearian pur sânge. Cu umor, cu haz, cu energie, pozitivă şi vivace, capabilă, însă, de cele mai profunde sentimente. Virează brusc de la comedie la dramă şi, chiar dacă excelează atunci când face o sală întreagă să râdă la ceea ce ştim cu toţii că e o tragedie, conţine precis durerea şi resemnarea celei care îşi vede vina în deznodământul trist. Sorin Leoveanu (Mercuţio) spune monologul despre Regina Meb de sub masca unei maimuţe şi, cu tot hazul aferent, face să plutească în aer ceva ameninţător. Lejer, parcă ştiindu-şi dinainte soarta, rosteşte blestemul cu limbă de moarte fără ură, blând şi cu atât mai dureros. Radu Lărgean (Benvolio) reacţionează just şi în contra-punct comic, e firesc şi ştie să asculte pe scenă, astfel încât să fie extrem de prezent. Ionuţ Caras (Tybalt) are o nobleţe longilină a gesturilor, speculează fiecare privire şi, din mici detalii puse cap la cap, îi construieşte o personalitate magnetică personajului său. Cornel Răileanu (Lorenzo) nu trece de stratul epitelial de interpretare şi, cu toate că forma personajului este cea justă, adevărul său e mai degrabă nesigur. Ovidiu Crişan (Capulet) îşi rosteşte cu siguranţă monologul ameninţător, însă cu prea puţină putere de convingere. Gândul clar din spatele cuvintelor nu se desluşeşte, iar forţa sa certă nu are o ţintă precisă. Angelica Nicoară (Lady Capulet) nu are o relaţie prea bine definită cu partenrii şi emoţia pe care o degajă este una formală. Irina Winze (Lady Montague) condensează într-o singur scenă o întreagă biografie şi creează premisele exacte ale relaţiilor din familia Montague.
„Romeo şi Julieta” de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca este un spectacol ca un roller coaster; cu distanţe de cădere uriaşe, cu pante line şi cu viraje periculoase. Nu lipsesc nici câteva lungimi care ar fi putut beneficia de tăietura foarfecelor. Dar, la final, când cobori din vagonul care te-a plimbat în viteză pe curbele sentimentelor, ai şi lacrimi în ochi şi un zâmbet cald. Iar această combinaţie rară trebuie pusă bine în lada cu amintiri teatrale de preţ.
Teatrul Național din Cluj-Napoca
ROMEO ȘI JULIETA
de William Shakespeare
Traducere de Virgil Teodorescu și Șt. O. Iosif
Adaptare de Tudor Lucanu
Regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Alina Herescu
Muzica: Șerban Ursachi
Coregrafia: Vava Ștefănescu
Asistent de scenografie: Anda Pop
Maestru de lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Julieta: Sânziana Tarţa
Romeo: Matei Rotaru
Doica: Anca Hanu
Lorenzo: Cornel Răileanu
Mercuțio: Sorin Leoveanu
Tybalt: Ionuţ Caras
Paris: Adrian Cucu
Benvolio: Radu Lărgeanu
Capulet: Ovidiu Crişan
Lady Capulet: Angelica Nicoară
Lady Montague: Irina Wintze
Escalus: Cătălin Herlo
Peter, Spițerul: Cristian Rigman
Balthazar: Miron Maxim
Rosalina: Diana Buluga
Abraham: Ruslan Bârlea
Print