E anul Centenarului și curg evenimentele, iar de la nivel oficial nimeni nu te lasă să uiți asta. În stil caracteristic românesc, atunci când e vorba de festivism, se face ca la carte, până ajungi la saturație. În seria evenimentelor dedicate Centenarului Marii Uniri intră și spectacolul „Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, pus în scenă la Teatrul Național din București, de regizorul Alexandru Dabija. Pentru că nepreafiind texte care să se ocupe strict de Centenar – slavă Domnului! – s-a apelat la un truc. Mai exact, brusc toată dramaturgia istorică de care nu s-a atins nimeni de ani întregi a devenit dintr-odată interesantă și tot ce ține de istoria României a fost adus din condei în așa fel încât „vine de se leagă” cu Centenarul.
Pe jumătate este și cazul spectacolului de la TNB. Cel puțin în ce privește premisa. Mai departe, însă, ce face Alexandru Dabija cu textul lui Delavrancea e o altă poveste. Îl scoate puțin din context, îi dă un touch modern, pune și o proiecție video și îl dezbracă de orice urmă de festivism. Îi adaugă și câteva texte din Neculce și din Cantemir, care sună interesant și chiar antifestivist, și îi accentuează acea zonă umană, pe care textul chiar o are, în detrimentul contextualizării istorice. Ceea ce rezultă e un spectacol interesant, dar cu multe lacune și cu multe lucruri care nu se susțin cu adevărat. Și în spatele cărora se zărește ideea că sunt făcute așa tocmai ca spectacolul să fie atât de modern, încât să nu i se poată reproșa că s-a acoperit de praful letopisețelor.
În Sala Atelier de la TNB, într-un spațiu mai degrabă gol, în care într-o parte răsună sunetul inconfundabil al nucilor rostogolite pe pământ, iar în partea cealaltă rulează în permanență un film proiectat pe un ecran mare, cu imagini cu Ștefăniță și curtenii lui prin pădurile Moldovei, povestea lui Ștefăniță, acest despot chinuit de propria neputință, se construiește ezitant, cu piciorul în două lumi.
Deși folosește texte din alte scrieri istorice, care vorbesc despre Moldova și obiceiurile oamenilor și ale locurilor, de multe ori cu ironie acidă; deși e clar că a vrut să vorbească despre dictatură, într-una dintre formele ei, subiect la ordinea zilei; deși scoate în evidență acele tare ale românilor/moldovenilor care de secole și-au pus amprenta asupra noastră și ne-au transformat pe noi și România în ceea ce suntem azi – în ciuda, deci, a toate astea, Alexandru Dabija a accentuat mai mult în spectacol latura umană a lui Ștefăniță. Și dacă ar fi să rezum acest spectacol, aș spune că e povestea unui om singur, teribil de singur, crescut la umbra lui Ștefan cel Mare la înălțimea căruia știe sau i s-a indus că nu va putea ajunge niciodată, e frustrat și nesigur și teribil de nefericit. Iar această nefericire se transformă în otravă – pentru el și pentru cei din jur. Din ambele perspective, spectacolul are toate datele unei producții reușite. Și analiza spiritului oamenilor acestui loc – interesant rezumată și prin textele rostite Mihai Munteniță (o apariție stranie, cu o rostire excelentă a textului, în rolul Unguru) –, și, mai ales, analiza singurătății unui dictator fragil și slab, excelent construit de Marius Manole, sunt interesant conduse, sugerate, conturate.
Simplitatea decorului (semnat tot de Alexandru Dabija) este și ea o carte câștigătoare. Pentru că grâul și nucile și masa de lemn și lumânările sunt rezumatul istoriei unui popor. Ingredientele pentru coliva pentru pomenirea lui Ștefan cel Mare se transformă într-un fel de leitmotiv al poporului român. De partea cealaltă a scenei însă, imaginile video și ecranul și aparatul de proiecție, oricâte legături ai încerca să creezi și orice metafore și simboluri ai căuta sau ai inventa, tot cusute cu ață albă rămân și „contemporane cu orice preț”, pe ideea: nici un spectacol fără proiecții…
Marea reușită a acestui spectacol rămâne însă interpretarea lui Marius Manole în rolul Ștefăniță-Vodă. Un tiran fragil și fricos, cu preferințe homosexuale (așa l-a vrut regia… de ce oare?! că dă mai bine), crud și incapabil să conducă, însingurat și aproape alcoolic, sângeros, dar lipsit de tărie, răzbunător și cumplit de nefericit. Aproape traumatizat de umbra marilor domni care au fost tatăl și bunicul lui, la înălțimea cărora nu se poate ridica. Marius Manole surprinde și crizele de nebunie, de cruzime, și fragilitatea bolnavă a lui Ștefăniță și forța lui dementă și nefericirea – mai ales nefericirea, sursa întregului rău pe care-l creează în jur –, și uriașa nevoie de iubire, pe care n-o primește de nicăieri. Și mai surprinde ceva, extrem de subtil, acel ceva uman, profund uman din firea și din privirea lui Ștefăniță, acea undă fină de vinovăție, care-l transformă în om, acel fir vag de nebunie care există, cu siguranță, în orice dictator, și frica teribilă de tot și de nimic, care-l urmărește în permanență.
Restul distribuției, curtenii lui Ștefăniță, prietenii lui sunt personalități interesant construite, fiecare în parte, Alexandru Voicu, mâna sângeroasă și forța crudă, lipsită de conștiință, Marius Rizea, bețivul fricos și puțin caraghios, ca un bufon simpatic. Iar de partea cealaltă, dușmanii lui Ștefăniță care complotează, Luca Arbore, interpretat corect de Dorin Andone, vornicul Carabăț, cuminte interpretat de Dragoș Ionescu, la fel și ceilalți bărbați de la curte – interpretați de Eduard Adam, Mihai Calotă, Emilian Mârnea, George Piștereanu, care nu se remarcă în vreun fel anume, dar sunt corecți în intenție.
Riscant din construcție este rolul Oanei (interpretat în reprezentația văzute de mine de Afrodita Androne). Un rol în care se strecoară prea multe nuanțe de Ofelia nesusținute sau îngroșate, la pachet cu scenele cu porcușorul roz, introdus de Alexandru Dabija ca o găselniță ce-l auto-sabotează. Însă rolul doamnei Tana, interpretat de Alexandra Sălceanu, e bine temperat și la fel de bine construit, limpede și cu forță, conducând frumos spre scena otrăvirii din final. Așa cum păstrează măsura justă și Rodica Ionescu în Niculina.
Spectacolul „Viforul” de la TNB e una din acele producții cu premisă interesantă și cumva bine-venit, tocmai pentru că scoate la iveală calități reale ale unei dramaturgii ignorate ani la rând, e ușor incomod, pentru că regizorul se joacă puțin cu focul scoțând din context anumite pagini din istoria Moldovei și brodându-le unde și cum îi vine mai bine, dar care, din păcate, pe alocuri nu se ridică la înălțimea propriilor intenții.
Teatrul Național București, sala Atelier
„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Distribuția:
Ștefăniță Vodă: Marius Manole
Oana: Ana Ciontea/ Afrodita Androne
Niculina: Afrodita Androne/ Rodica Ionescu
Doamna Tana: Ilona Brezoianu/ Alexandra Sălceanu
Luca Arbore: Dorin Andone
Vornicul Carabăț: Dragoş Ionescu
Mogârdici: Marius Rizea
Moghilă: Alexandru Voicu
Isac: Emilian Mârnea
Calotă: Mihai Calotă
Cătălin: Eduard Adam
Nichita: George Piștereanu
Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader
Unguru: Mihai Munteniţă
Print