Războaiele lui Mihail Sebastian

Umblând săptămâna trecută printr-o mare librărie bucureşteană din buricul târgului, am găsit, dosit undeva, pe un raft din spate,  un volum mai vechi, despre a cărui existenţă nu aveam habar: Anii „jurnalului”, de Dumitru Solomon, subintitulat „o sinteză scenică”. Textul propriu-zis începea după comentariul regretatei Magdalena Boiangiu. Trei fiinţe umane cu totul speciale, fiecare cu locul ei într-o cultură română plină de contradicţii, lacune şi ranchiune, se destăinuiau la modul cel mai nobil cu putinţă, adică fiind ele însele, făcând ce ştiu să facă cel mai bine şi ce le place cel mai mult, într-o carte a spiritelor apuse.

Carevasăzică, în 2007, la patru ani de la moartea autorului, un atât de inteligent dramaturg şi critic de teatru, apărea în librăriile noastre un fel de piesă de teatru în care protagonist este Mihail Sebastian. Am cumpărat cartea, bineînţeles, de altfel la un preţ mai degrabă simbolic, am plecat acasă şi am citit-o.

Iată-mă, a nu ştiu câta oară, în interiorul fragilei, chinuitei existenţe a unui spirit fin, mai fin chiar decât piesele pe care le-a scris, pe numele lui Mihai Sebastian sau, de fapt, Iosif Hechter. „Sinteza scenică” semnată de Dumitru Solomon, gen hibrid şi ofertant, scenariu cu didascalii, este povestea calvarului unui tânăr dornic să guste din frumuseţea vieţii, în care crede cu adevărat, însă un tânăr care se simte bătrân la nici 30 de ani, la nici 40 de ani… Îmi închipui cât de greu ar fi să montezi pe scenă un text care constă într-un lung monolog, alcătuit din replici preluate din „Jurnal” şi întrerupt de scene în care vorbesc personajele care populează trist cutremurătorul martor al vieţii lui Mihail Sebastian. Dar sunt convinsă că un exerciţiu profesionist pe această temă ar fi necesar, s-ar putea face şi poate chiar ar avea succes într-un centru de cercetare a unui teatru – la Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” al TNB, la recent înfiinţatul centru de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu”, la Studioul Yorick de la Târgu-Mureş sau în alte spaţii de încercare. „Sinteza scenică” a lui Dumitru Solomon are meritul de a păstra toată bogăţia artistului şi omului Mihail Sebastian, jidovul rătăcitor şi chinuit care a a iubit România şi care n-a scăpat de ce i-a fost frică: anume că antisemitismul care a făcut ravagii, transformându-i tinereţea în bătrâneţe şi viaţa în moarte, îi va lua prietenii. Şi i-a luat şi pe Mircea Eliade, şi pe Nae Ionescu, şi pe Marietta Sadova, şi pe Haig Acterian… Cuprinşi de febra maladivă a naţionalismului de extremă dreaptă, aceştia cred în vina apriorică a originii prietenului meloman, iubitor de teatru şi de literatură franceză, şi, încetul cu încetul, îl lasă singur în faţa prezentului, a prigoanei şi a războiului. „Ce am eu comun cu toată povestea asta”, se întreabă protagonistul, „cu toată politica asta, cu toate comploturile astea? Suntem într-o groaznică mahala cu literaţi. Sinistru! Mi-e silă! De ce n-am rămas un meseriaş oarecare – avocat, birocrat -, de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viaţa mea, iubirea mea, fără complicaţii, fără nimic „interesant”, fără regrete? Toată ziua îmi lasă un gust de zădărnicie. Îmi aduc aminte de toată viaţa mea pierdută.”

Formula aleasă de autorul textului ar putea fi baza unei exemplificări scenice a unui gen în dezvoltare – nu la noi, desigur – numit până una, alta teatru documentar. Combinând mijloacele scenice tradiţionale cu cele la care recurge teatrul contemporan (imaginea cinematografică e folosită constant), Dumitru Solomon a făcut o dramatizare-reconstituire fidelă spiritului „Jurnalului” şi de mare efect emoţional. Devenit personaj din creator de personaje, Sebastian evoluează în propria lume, în lumea propriilor sale idei şi cuvinte – într-un deceniu tulburat de violenţe absurde, neputând fugi de propriul destin, însetat nu de adevăruri măreţe, ci de trăiri normale şi de frumuseţea pentru care merită să trăieşti.

După ce citeşti această „sinteză scenică”, parcă simţi dorinţa de a reveni la „Jurnalul”, un indiciu că dramatizarea şi-a atins ţinta. Ecourile tuturor războaielor în care a luptat protagonistul – în primul rând războiul cu sine însuşi –se aud în textul care-şi aşteaptă creatorii scenici. Poate că, în cele din urmă, se va găsi un grup interesat de el, aşa cum Marius Manole şi Rodica Mandache s-au găsit deja să facă „Marea iubire a lui Sebastian”. Spectacol căruia i-ar sta foarte bine într-o sală profesionistă de mici dimensiuni.