Starea de conflict palpită în fibra umană. „Pacea mondială”, acest deziderat devenit aproape stereotipic, depune un zâmbet amar al nesiguranţei pe chipul celor care aud vorbindu-se despre ea. Ura şi violenţa stau şi ele bine-mersi înscrise în codurile noastre genetice. Spiritul de supravieţuire şi de conservare scot la lumină în situaţii limită cele mai primare reacţii. Frica este cel mai puternic potenţator al instinctelor de tot felul. Omul nu este neapărat un animal social. În condiţii excepţionale se poate descotorosi de atribut şi rămâne doar subiectul propriilor lui impulsuri. Suntem mult mai puţin frumoşi decât ne place să credem. Şi, poate, mai puţin oameni.
În mijlocul războiului, între liniile de front, în tranşeele noroioase, între cadavrele camarazilor căzuţi, acompaniaţi de strigătele dureroase ale celor care sângerează, în zgomotul gloanţelor şi al proiectilelor din ce în ce mai mari nu mai e loc decât pentru un singur gând: supravieţuirea. Odată împlinit acest vis se poate spera la sentimente de altruism şi idealuri morale caracteristice unei trepte superioare de evoluţie. Războiul nu prea are poezie aşa cum ne-au arătat filmele. Război înseamnă frică şi moarte; are gust de sânge şi metal. Miroase a sărăcie şi foame. Şi nu se termină cu o semnătură pe un tratat de pace. Războiul rămâne în sufletele celor care i-au supravieţuit şi macină conştiinţe şi existenţe.
Spectacolul „No man’s land” după piesa lui Danis Tanović, montat de Alexander Morfov la Teatrul Naţional Bucureşti este o mostră concentrată artistic a spiritului acestui dat existenţial. În timpul războiului dintre sârbi şi bosnieci, co-naţionali despărţiţi de diferenţe religioase şi interese socio-politice, trei bărbaţi sunt prinşi în mod stupid într-un soi de „armistiţiu de moment” în ceea ce se numeşte „no man’s land” – pământul nimănui. Acea fâşie dintre tabere unde regulile nu se mai aplică, unde nicio parte nu este îndreptăţită la drepturi, unde fiecare om este pe cont propriu şi se luptă nu cu un inamic generic, ci 1 la 1 cu un individ purtător de chip şi nume. În acest spaţiu suspendat între bombardamente un sârb şi un bosniac se urăsc pentru că aşa li s-a spus, se ajută pentru că aşa simt şi ajung să fie prieteni penru a încerca disperat să supravieţuiască. Un al treilea stă pironit la pământ deasupra unei mine gata să explodeze la cea mai mică mişcare. Şi aşteptând să apară un deus ex-machina salvator sub forma „ştrumfilor” cu caschete albastre, forţele Naţiunilor Unite, descoperă cât de bine se cunosc de fapt, câte au în comun şi uită pentru câteva clipe că sunt inamici. Iar când salvarea apare motorizată şi bine organizată este inutilă. Nu există, de fapt nicio salvare; doar politeţe militară. Abia atunci animalul încetează să mai fie social. În faţa morţii care te bate pe umăr. Singura soluţie este glonţul de pe ţeavă şi şrapnelul de sub spate.
Alexander Morfov surprinde bine această stare stupidă şi absurdă de conflict în care reprezentanţii celor două tabere aflaţi la adopostul turnurilor de supraveghere devin amici şi fac schimb de amabilităţi şi îşi dau veşti despre viaţa casnică. Din confortul siguranţei e uşor să glumeşti, să asculţi muzică de petrecere şi să împarţi o ţigară cu superiorul. La fel şi în comandamentul ultra-luxos al Naţiunilor Unite unde cea mai importantă luptă se dă pe ecranele plasmelor între echipele de fotbal la Campionatul Mondial. Această lume a contrastelor e bine pusă în scenă şi ajutată în mod substanţial de scenografia semnată de Nikola Toromanov.
Războiul ca un show pentru forţele reunite ale Naţiunilor Unite – acest arbitru imparţial şi inutil care stă pe margine şi observă cinic moartea unei naţiuni. Războiul ca un job pentru superiorii distanţaţi. Războiul foarte personal şi violent pentru un Rambo wannabe. Războiul ca un breaking news pentru jurnaliştii de front pompaţi cu adrenalină, care se luptă pentru cadrul perfect, la fel cum o fac soldaţii în tranşee. Războiul ca şansa de a trăi un minut în plus pentru cel care stă ţintuit de o mină. Războiul ca abecedar al prieteniei pentru cei doi adversari care îşi dau mâna doar pentru a muri de aceeaşi mână.
Diferenţa dintre un spectacol bun şi un mare spectacol o fac actorii. Dacă întreaga trupă ar fi funcţionat la fel de bine în relaţii şi ar fi conţinut la fel de mult adevăr scenic precum o fac cei trei protagonişti, „No man’s land” ar fi avut şansa de a fi un mare spectacol. Slăbiciunea sa stă în rolurile secundare tratate superficial şi împănate din plin cu mici poante fără prea mare efect. Marele câştig, în schimb, sunt rolurile lui Mihai Călin, lui Richard Bovnoczki şi Ciprian Nicula. Acest triunghi stâlcit de un conflict strâmb este perfect echilibrat de interpretarea celor trei.
Mihai Călin, imobilizat pe un plan înclinat, reuşeşte să transmită o frică de moarte tangibilă. Nu îţi e doar milă de el, nu e doar imaginea unui condamnat la moarte, ci simţi cum o nenorocire pluteşte deasupra lui chiar şi atunci când face glume. Râsul ca antidot pentru spaimă este integrat exact la locul potrivit, controlează şi temperează tensiunera, apasă pedala atât cât trebuie şi, cel mai important, conduce personajul către o dezvoltare firească şi lipsită de tuşe groase.
Richard Bovnoczki este sigur pe sine ca un pumn de oţel. Domină scena, construieşte relaţii cu partenerii şi îi privește în ochi. Glisează cu uşurinţă între statutul de soldat şi cel de civil forţat să lupte şi lasă să se vadă din slăbiciunile personajului atât cât vrea. Foarte asumat, foarte concentrat şi cu emoţie bine dozată. Nu îl poţi condamna, nu îl poţi îndrăgi, dar îl poţi crede.
Ciprian Nicula este tot un suflet şi suplineşte nesiguranţa dată de lipsa de experienţă cu trăirea autentică. Deşi pare că îşi construieşte tehnic personajul la început, pe parcurs, acest tânăr soldat schiţat schematic se dezvoltă şi devine foarte plauzibil şi plin de viaţă. La final, acţiunile sale sunt conduse de o stare inerioară care fierbe la temperaturi mari. Nu se cruţă. Iar reuşita acestui rol se datorează tocmai sincerităţii asumate.
De cealaltă parte a frontului artistic stă Mihai Munteniţă care a simţit nevoia să aducă e scenă ceva din aerul şi chiar tonurile şi replicile din show-urile tv în care joacă. Nu doar strident şi deranjat, ci total în dezacord cu lumea acestui spectacol. Rareş Florin Stoica este pe cât de plin de bune intenţii, pe atât de rigid şi stângaci, Marcelo Cobzariu nu caută nimic nou şi mizează pe mijloacele sigure probate în mai toate rourile sale, George Piştereanu pare depăşit de anvergura evenimentelor care se petrec în jurul lui şi îşi spune precipitat şi şoptit cele câteva replici pentru ca apoi să aştepte cuminte să iasă din scenă, Eduard Adam şi Mădălin Mandin sunt un cuplu pe cât de comic pe atât de superficial, iar Denis Hanganu şi Vitalie Bichir construiesc o relaţie justă şi îşi creionează susţinut personajele.
„No man’s land” este un spectacol împlinit, care expune, poate prea demonstativ, tema războiului redus la drama a trei oameni. Scenele care fac legătura între momentele de singurătate în traşee a celor trei nu completează, totuşi, decât atmosfera citată, iar întreg constructul se susţine prin relaţia dezvoltată de protagonişti. Un spectacol în care viaţa şi moartea îşi dau mâna, dar se trădează cu zâmbetul pe buze.
Teatrul Național București, Sala Studio
„No Man`s Land” de Danis Tanović
Traducere: Andrei Marinescu
Regia: Alexander Morfov
Adaptare: Alexander Morfov
Asistent regie: Claudia Machedon
Ilustrație muzicală: Alexander Morfov
Decor: Nikola Toromanov
Asistent decor: Ioana Iliescu
Costume: Andrada Chiriac
Light design: Chris Jaeger
Lupte scenice: Attila Nemeș
Distribuția:
Cera: Mihai Călin
Ciki: Richard Bovnoczki
Nino: Ciprian Nicula
Rambo / Generalul Schwartz: Marcelo-S Cobzariu
Sergentul Marchand: Rareș Florin Stoica
Căpitanul Dubois: Mihai Munteniţă
Pierre, soldat Unprofor: Ionuț Toader
Georges, soldat Unprofor: Andrei Atabay
Mile, ofițer sârb: Denis Hanganu
Bosko, soldat sârb: Vitalie Bichir
Celo, ofițer bosniac: Eduard Adam
Emir, soldat bosniac: Mădălin Mandin
Mirza, soldat bosniac: Adrian Iosif Pop
Sergentul Müller, genist: George Piștereanu
Jane Livingstone , reporter CNN Alexandra Sălceanu /Aylin Cadîr
Martha: Fulvia Folosea
Soldați / Reporteri: Nicolae Dumitru, Ionuț Niculae, Aurel Ungureanu, Silviu Negulete
Print