Cea mai recentă dintre „Întâlnirile Yorick” i-a avut ca invitați pe Răzvan Mazilu și Sanda Vișan, la o discuție pe tema „Cine se teme de musical în România?” Prilejuită de lansarea volumului „Răzvan Mazilu. De la dans la musical” de Sanda Vișan, publicată în colecția Yorick Actual la Editura Nemira, întâlnirea care a avut loc la Cafeneaua Cărturești Verona a adus în discuție multele probleme cu care se confruntă un gen iubit de public, dar care în România își face loc cu greu în programele teatrelor.
Despre volumul „Răzvan Mazilu. De la dans la musical”
Sanda Vișan: Nu e greu să te îndrăgostești de Răzvan Mazilu, greu e să te deosebești de toți ceilalți care-l iubesc. Nu știu să spun exact când m-am hotărât să fac această carte, dar unul din momentele importante a fost acela când Răzvan mi-a oferit albumul de fotografii din spectacolele sale, pe care l-a realizat cu mai mulți ani în urmă, în scop caritabil. Este o carte-obiect absolut extraordinară. Și când am văzut acel album m-am gândit, da, Răzvan e imagine, dar, e mai mult de-atât. În spectacolele lui veți fi descoperit că există întotdeauna un gând, în spatele unui gând, în spatele unui gând… Sunt straturi și straturi culturale, care s-au depus în această minte artistică de-a lungul anilor și care se activează la fiecare nou proiect, reînnoind informația culturală. Și atunci mi-am zis: Iată un creator despre care trebuie să se scrie… pentru că, deși trăim într-o societate a imaginii, lumea culturală apreciază mai mult o arhivă de carte decât o arhivă video. Cartea are un statut special, pentru că aparține de o paradigmă culturală mai veche… Și atunci mi-am zis că Răzvan Mazilu e un artist care strălucește în imediat, dar că ar fi bine să-i propun să facem o carte.
Răzvan Mazilu: E emoționant să ai norocul unei asemenea mărturii. O consider o mare șansă. În sfârșit începi să crezi că ceea ce faci nu e chiar așa zadarnic, pentru că noi, ca artiști, ne întrebăm de multe ori dacă ceea ce facem contează cu adevărat, dacă lasă ceva în urmă, dacă emoționează pe cineva. Cred că e important să te întrebi în permanență dacă ceea ce faci are un rost și un sens și să cauți în permanență acel sens al lucrurilor. Și te tot întrebi dacă avem public pentru ceea ce vrem noi să facem sau dacă interesează pe cineva ceea ce propunem noi. O astfel de carte surprinde o clipă dintr-un traseu artistic. E foarte important și-ți dă curaj, te motivează, începi să te pui în context mai bine și să-ți dai seama că în același timp poate fi și descrierea unui mic fragment de istorie din care faci parte. E acolo descrisă și perioada dinainte de 1989 și anii ’90, o perioadă extrem de importantă în istoria noastră recentă, în viața mea, în configurarea artelor în România. Pentru că momentul ’90 poate fi privit și ca un nou început, ca o renaștere. Asta mi se pare chiar mai important decât ceea ce încerc eu să fac. Și nu joc modestia… Dar știu că, la un moment dat, tu ca artist nu mai contezi, ci ceea ce rămâne după tine. Iar cartea surprinde o bucată de istorie a dansului și a acestui gen, musicalul, care, iată, începe din ce în ce să prindă contur pe scenele din România.
Are musicalul ceea ce merită în România?
Răzvan Mazilu: Sunt absolut sigur că musicalul este un gen foarte dorit, care se potrivește publicului din România și de oriunde, dar mai ales publicului nostru care reacționează mai repede la povești, la genul acesta de spectaculozitate a actului teatral. Pentru că suntem un popor căruia îi place să cânte, să danseze. Și publicul chiar are nevoie, am văzut asta în reacțiile celor care vin la spectacolele pe care le-am creat. Din acest punct de vedere stau liniștit. Publicul e dornic, e înfometat să recupereze astfel de spectacole. Cererea, deci, este mare. Oferta însă nu este deloc mare. Și asta pentru că nu suntem o țară cu tradiție în musical… Acolo unde începe să se construiască ceva, nu există continuitate. Pentru că eu cred că suntem un popor fără vocația construirii. Or, tradiția se naște pe continuarea unor lucruri. De exemplu, proiectul „West Side Story”. L-am făcut, am muncit foarte mult la el, a ieșit bine, el ar fi trebuit să aibă o continuitate. De ce nu s-a întâmplat asta? Aici intervin punctele slabe ale unui sistem teatral care nu este pregătit să îmbrățișeze, să producă, să perceapă, să adopte o diversitate de forme de spectacol. Cred că secolul în care trăim, arta contemporană este foarte generoasă și primește sub umbrela ei enorm de multe stiluri, tendințe, feluri de a face teatru. Genurile se întrepătrund, mijloacele artistice sunt împrumutate… Or, la noi nu prea se întâmplă asta. Sistemul teatral nu e pregătit… Un producător, un teatru, trebuie să fie conștient că musicalul e un gen complex. Și nu e de ajuns să produci spectacolul, el trebuie și întreținut, iar întreținerea acestuia e la fel de dificilă ca producerea lui. Sunt multe aspecte care fac din musical un gen complex și un gen pe care cel care vrea să-l producă trebuie să-l primească cu toată seriozitatea și cu tot profesionalismul.
Sanda Vișan: E un gen care la noi este ocolit și din inapetență, dar mai ales, din cauza unor foarte terestre motive financiare. Sistemul teatral de la noi, acesta al teatrelor de stat, nu permite o investiție majoră, cum e cea într-un musical adevărat. Răzvan e modest, nu spune, dar fiecare reprezentație din „West Side Story” costa 25 de mii de euro. Câte bilete să vinzi ca să acoperi o astfel de investiție? Musicalul, dintre toate genurile teatrale, este cel mai aproape, ca producție și ca promovare, de cinematografie. Este și industrie, și artă. Iar un sistem teatral cu teatre de repertoriu nu îl poate susține și gestiona financiar.
Despre mentalitatea din teatrul românesc
Răzvan Mazilu: Un alt lucru de care m-am izbit în teatrele prin care am umblat este ceea ce am observat mai demult peste tot în teatrul românesc: mentalitatea. Și a creatorilor, și a actorilor, și chiar a publicului. Mentalitatea aceea care spune că „se poate și așa…”. Dar la musical NU „se poate și așa…”. Or asta e ceva ce vine din școală, această prejudecată a lucrului făcut foarte în general, a genului de spectacol care se bazează pe vedete și pe farmecul lor de a aduce și a ține publicul, dar în musical nu e de ajuns. Și nu doar musicalul, dar și teatrul de proză trebuie făcut cu mult mai multă responsabilitate și atenție, și rigoare, și disciplină.
Despre musical și comercial
Răzvan Mazilu: Această prejudecată, cum că musicalul înseamnă comercial și atât vine dintr-o lipsă de cunoaștere a fenomenului. Poate să vină și dintr-o lipsă de generozitate artistică sau din snobism, dar vine și dintr-o lipsă de cunoaștere a genului respectiv. Pentru că da, musicalul este entertainment și este comercial. Așa se zice și despre filmul de la Hollywood… Da, se face și film comercial, se face și musical comercial. Am văzut asta cu musicalul „Mamma Mia” unde oamenii veneau ca la Disneyland. Dar pentru mine este foarte important să explic și să impun ideea că musicalul nu este doar entertainment. Este teatru care vorbește despre problemele noastre de azi sau dintotdeauna. Despre lucruri despre care vorbește și teatrul social… Eu cred că tocmai oamenii de teatru care doresc a se erija în niște spirite contemporane, în niște spirite ale vremii, ar trebui să fie mult mai deschiși și mai generoși în a înțelege diversele forme de teatru prin care trece teatrul mondial. Pentru că în străinătate există loc sub soare pentru toate genurile și există public pentru toate spectacolele. Da, citeam în interviul unui regizor pe care-l apreciez foarte mult că în teatrele din România se face musical în care se cântă aproximativ, se joacă aproximativ, se dansează aproximativ. Cred că e o generalizare. Și eu nu mi-aș permite să vorbesc atunci când nu cunosc integral fenomenul. Iar asta, până la urmă, se poate spune despre orice fel de teatru, că se joacă aproximativ… În ceea ce mă privește și împreună cu echipele mele încercăm să nu facem lucrurile aproximativ, să anulăm acea mentalitate a lui „merge și așa”…
Sanda Vișan: Ar trebui să definim termenul „comercial”. Unul dintre motivele pentru care acest gen nu poate deveni de fapt la noi foarte popular este că nu avem o populație care să-și poată permite un bilet de felul acesta. La New York, de pildă, spectatorii sunt aduși cu autocarul și din statele limitrofe și un bilet costă 250 de dolari. Ce masă de public trebuie să ai în România? E evident că biletul ajunge la acest cost în raport cu investiția… Noi nu avem un producător de teatru care să aibă curajul și finanțele să susțină un asemenea gen. Câți oameni pot veni să dea nu zic 250 de dolari, ci 100 de dolari. Poate există, am fost surprinsă în anumite momente să constat că avem public de bilete scumpe, dar nu știu dacă e un public de masă… Dacă genul nu devine viabil economic, va rămâne în continuare doar un gest de performanță artistică, dar nu sistematic, ci doar prin încăpățânarea unui artist.
Despre musical și bani
Răzvan Mazilu: Unul dintre lipsurile importante ține de partea financiară. Investiția nu înseamnă neapărat decoruri somptuoase și materiale scumpe. Nu despre asta e vorba. Dar e nevoie de mulți realizatori în echipa unui musical, de orchestră, de muzicieni, de aparatură, de actori invitați… Pentru că teatrele în România majoritatea au trupe fixe și mie mi-e foarte greu să fac o distribuție, să aleg un titlu, în care trupa fixă să fie distribuită și pusă în valoare, pentru că asta își dorește orice director de teatru. Și e foarte greu pentru că nu toți cântă, pentru că nu ai toate tipologiile, nu toți au pregătire muzicală… Producția unui musical îți ia mai mult timp decât producția unui text contemporan, pentru că se lucrează pe mai multe paliere. E foarte greu să-i aduni pe toți și, prin urmare, să programezi un astfel de spectacol. Și, deci, e cu mult mai scump.
Sanda Vișan: Răzvan spunea că nu-ți trebuie decoruri fastuoase. Da, dar nici nu poți să faci musical fără, pentru că musicalul nu e teatru sărac… Dacă nu s-ar fi terminat „Cabaretul” lui Răzvan Mazilu cu decorul lui Dragoș Buhagiar, care închide o trapă peste această lume decăzută, decadentă, aflată într-o fază terminală, ca o ușă peste un cuptor de la Auschwitz, tot spectacolul ar fi avut alte sensuri… Deci nu poți să zici că facem trei cârpe, le punem pe noi și e de-ajuns să fim noi strălucitori. Nu. Musicalul înseamnă bani! Înseamnă investiție.
Răzvan Mazilu: Musicalul înseamnă emoție. Și cumva eu iubesc muzica mai mult decât iubesc dansul. Muzica e mult mai puternică decât dansul. Sunetul este mult mai puternic decât gestul și produce mult mai multă emoție și decât teatrul, și decât cuvântul rostit. Muzica este deasupra tuturor.
Print