Lumea e nebună. Am înnebunit cu toţii încet, dar sigur. Fie că avem o depresie uşoară, fie că suntem gata burn-out sau gata-gata să ajungem caz clinic cu un borderline de toată frumuseţea, ne autodiagnosticăm repede cu un test pe Facebook sau cu o căutare pe Google. Doar că noi, nebunii ăştia nu suntem atât de periculoşi. Mai rău e cu cei care nici nu îşi dau seama că suferă de megalomanie sau delir de-a binelea.
Trăim autist, într-o ţară în care o armată de zombie electorali ne decid viitorul imediat, ştampilând la intervale regulate aceleaşi căsuţe, pentru că aşa li s-a spus din ecranul televizorului. Doar într-o asemenea realitate SF ar fi putut exista Festivalul de Dramaturgie „Rodica Popescu-Bitănescu”. Aşa ceva nu există. Asta a fost prima reacţie atunci când am văzut afişul lipit temeinic cu aracet pe un zid în centrul Bucureştiului. Am crezut că e o glumă. Proastă. Dar această glumă proastă s-a dovedit cât se poate de reală. Ne-am amuzat pe Facebook, ne-am lamentat şi am comentat, dar festivalul chiar a avut loc. Probabil şi spectatori. Nu am putut lua în serios acest eveniment pentu că am considerat că nu merită nici măcar girat cu prezenţa. Aşadar, pun în discuţie acum, post-factum, ideea şi nu festivalul în sine.
Pornesc de la premisa bine-voitoare: „Dom’le, vinde bilete de atâţia ani. Are publicul ei. Există cerere pentru aşa ceva”. Pot să accept asta. La cât de pervertit este gustul publicului tocmai de astfel de producţii mediocre, vrem-nu vrem există oameni care dau bani pe bilet. Până când se vor separa apele şi vom reuşi să creştem nivelul calităţii spectacolelor, trebuie să admitem că asta ne e realitatea artistică. Bun. Dar de ce a fost nevoie de un festival al ei şi numai al ei? Al Rodicăi Popescu-Bitănescu? De ce festival? Şi, mai ales, de ce de dramaturgie? Dacă cele cinci spectacole de autor înşirate pe cinci zile se numesc a fi un festival, atunci fiecare teatru are săptămânal aşa ceva. Festivalul Bulandra de săptămâna aceasta, de exemplu, are 9 spectacole în cele trei săli de care dispune. Din fericire niciunul nu este scris sau regizat de Rodica Popescu-Bitănescu.
De ce nu a avut nimeni ideea, decentă de altfel, de a organiza „Zilele RPB”? Ar fi fost mai cinstit şi mai puţin jignitor la adresa bunului-simţ. De ce festival? A prezenta spectacole câte unul pe seară, chiar şi dacă aparţin toate aceleiaşi celebre autoare, nu înseamnă că automat s-a înjghebat de un festival. Dacă se voia omagierea autoarei se putea elegant găsi o altă formulă în care renumită actriţă-regizoare-scriitoare să îşi aibă momentul de glorie şi să fie remunerată în consecinţă. Pentru că despre asta a fost vorba. Nu despre o nevoie a publicului care alerga de bezmetic pe străzi scandand „Rodica, te iubim că ca tine nu găsim!”, ci despre o nevoie a Rodicăi Popescu Bitănescu de atenţie, glorificare şi, probabil, banii în cont aferenţi.
Iar ca gogoaşa umflată să fie şi greţoasă pe deasupra, festivalul care i-a purtat numele s-a numit nici mai mult nici mai puţin decât „de dramaturgie”. Aici chiar e de neînţeles şi de arătat cu degetul. Două prietene se ajută la nevoie. Se susţin şi îşi fac toate poftele. Chiar şi pe bani publici. Nu ar fi prima data în lumea noastră nebună. Dar cadoul ăsta cu bilet de mulţumire ataşat, a trebuit să certifice şi o calitate pe care Rodica Popescu-Bitănescu nu va va avea niciodată, de fapt. Iar ea ştie asta foarte bine şi avea nevoie de un titlu de-o şchioapă scris pe un afiş cu poza ei şi numele ei ca să se mai mintă şi să mai viseze frumos încă puţin. Nu, dacă scrii cinci texte fără conflict, cu decupaje din ziare şi dialoguri inspirate din jurnalele de ştiri, cu personaje cel mult schematice, fără acţiune, fără nicio structură, nu se numeşte că ai scris teatru. Poţi, e drept, să joci aceste texte pe scenă, chiar şi la Teatrul Naţional, chiar şi într-un festival care îţi poartă numele, tot nu eşti dramaturg. Există o mulţime de oameni care scriu la fel de amatoriceşte şi îşi aduc ceea ce cred ei că sunt piese la secretariatele literare ale teatrelor. Teancuri întregi de maculatură. Singura diferenţă dintre ei şi Rodica Popescu-Bitănescu este că aceşti oameni mulţi nu au prieteni la fel de importanţi. Atât.
O singură curiozitate mai am. Ce se va juca la ediţia de anul viitor? Rodica Popescu-Bitănescu şi-a epuizat opera în prima ediţie. Şi nu o văd atât de inspirată încât să scrie, să regizeze şi să joace alte cinci producţii într-un an. Şi-atunci ce ne facem? Căci un festival se presupune că are caracter unic şi irepetabil – măcar în ceea ce priveşte programul. Dar, excepţională precum e, în sensul de a face excepţie de la orice regulă, probabil nu va ţine cont nici de asta. Sau, poate, în 2017 ne vom bucura de Festivalul de Regie „Rodica Popescu-Bitănescu”. Şi abia în 2018 de cel de „Actorie”. Şi dacă tot sunt generoasă cu ideile, cred că locul cel mai potrivit pentru desfăşurarea evenimentului ar fi Teatrul „Stela Popescu”:
Eu dau o inalta apreciere scrierilor, operelor, activității doamnei Rodica. Imi place risul ei de mor! Nu o mai invidiati si denigrati! Zau ca ma supar!