Satul global în care toată lumea poartă haine de la Nike şi Zara, tastează la laptopuri de la aceleaşi Acer şi HP, scroll-ează pe smartphone-uri de la Apple şi Samsung şi mănâncă hamburgeri şi crispy strips cu acelaşi gust de la McDonald’s şi KFC este o realitate. Există. Uniformizarea şi steotipurile sunt la ele acasă la noi în casă. Lumea nu mai este atât de largă şi mare. Aproape că o poţi vedea pe toată din spatele unor ochelari VR. Nu mai sună deloc ştiinţifico-fantastic să trăieşti într-o realitate virtuală; există reclame pentru aparate care îţi permit să visezi ce doreşti. Viitorul începe azi e o sintagmă deja depăşită, pentru că, mai degrabă, Viitorul a început demult.
Cam asta ştim cu toţii. Asta ni se spune, asta vedem pe Facebook-ul comun, ăsta ne e adevărul. Din spatele ecranelor care ne ţin loc de ochi suntem convinşi că vieţile ne seamănă din ce în ce mai mult şi că evoluăm rapid către era tehnologică în care maşinile zboară şi oamenii se teleportează. Poate că suntem atât de aproape. Dar nu cu toţii. Poate că unii deja o fac. Impresia de informare la un click distanţă atât de manipulatoare şi perversă ne-a făcut să devenim comozi şi creduli. Ce ştim că ştim de fapt? Am început să avem mai puţină încredere în simţurile proprii decât în smartphone. Şi totuşi, lumea este la fel de largă şi de mare şi diversă şi ciudată şi paradoxală precum o citeau părinţii noştri în romane pe care noi abia dacă le mai ştergem azi de praf pentru că avem Kindle.
La fel şi politically correctness-ul ne-a făcut să credem că trăim într-o bulă generoasă şi amabilă, unde libertăţile de tot felul zburdă voios ca mieii pe câmpii de un verde ireal. Că poţi să spui ce îţi trece prin cap pentru că există dreptul la liberă expresie, că te poţi simţi discriminat dacă o privire încruntată ţinteşte pantalonii tăi cu buline şi că trebuie să militezi pentru dreptul tău de a purta pantaloni cu buline.
Lucrurile stau şi nu stau aşa. În coaja noastră de nucă numită eliptic vest viitorul începe acum şi I’m lovin’ it şi Always Coca. Nu cu mult mai la est, în schimb, de exemplu, lucrurile nu sunt chiar la fel de colorate. Exită ţări în care tradiţia e mai puternică decât nevoia de emancipare şi galopul spre viitor se face cu frâna de mână trasă. Lumea arabă nu se grăbeşte nicăieri. Şi are timp. E drept: şi resurse, şi capital. Dar abia când îşi epuizează resursele se gândeşte să îşi investească acel capital în cea mai înaltă clădire din lume şi pârtii de schi în deşert. Până atunci şi spun Inshallah, un fel de „Cu voia lui Dumnezeu” autohton şi îşi văd de rugăcinile muezinilor din minarete de câte cinci ori pe zi.
Într-o lume în care vălul islamic nu e o sintagmă, în care shoppingul e singura activitate culturală, banii nu sunt o problemă, iar singurii care muncesc sunt străinii plătiţi suficient cât să o ducă bine în ţara lor, viitorul e amânat. Impresia de occidentalizare este una artificială. Este o realitate virtuală creată pentru cei care vin fie să le scoată petrolul din pământ, fie să cheltuie în mall-urile lor cât un oraş întreg. Ţi se îngăduie să te îmbraci şi să trăieşti conform uzanţelor ţării tale, însă cu limitele lor. Şi asta doar pentru că le eşti util.
Cât despre teatru; nu există aşa ceva. Au construit clădiri generoase, au spaţii pentru acte artistice, însă actul în sine nu se întâmplă. Tot expaţii sunt cei care îşi manifestă nevoia de artă aşa cum au învăţat ei şi fac spectacole în trupe de amatori. Unde e vorba de business e altceva. La Dubai Opera sunt programate turnee cu Cats şi Les Misérables. Totul pentru ca turistul aiurit de atâta opulenţă, zgârie-nori şi fântâni cântătoare să se simtă ca acasă şi să mai treacă încă o dată cardul de credit prin POS-ul lor. Pentru asta da, sunt de acord chiar şi cu un show de belly dancing în deşert. Nicio legătură cu tradiţia lor, dar dacă la asta se aşteaptă plătitorul de cină în cortul dintre dune, nicio problemă. Pentru marketing şi turism o fac şi pe asta.
Cel mai aproape de artă veritabilă sunt meşteşugurile lor. Covoarele persane, obiectele din aramă şi sticlă, bijuteriile. Arta interpretativă, însă, altădată încurajată şi chiar prosperă în anii de mijloc ai secolului trecut, cu evidente influenţe europene, a murit odată cu războaiele şi pare că s-a terminat odată cu ele. Pentru că nu face parte din tradiţie. Pentru că nu e o nevoie imediată. Şi pentru că, probabil, nu e voia lui Allah.
Se poate, deci, trăi şi fără teatru. Chiar foarte bine. Dar într-o altă lume. Cu alte reguli, cu alte realităţi, cu altă istorie. Pentru noi, aşa globalizaţi şi tehno-dependenţi cum am devenit e mai greu. Foarte greu. Şi plătim bucuroşi să vedem chiar şi un spectacol de dansuri, chiar şi netradiţionale, numai să aducă măcar a spectacol. Pentru că aşa suntem noi şi ne-ar fi greu să trăim fără artă aşa cum o ştim.
Print