Redute brașovene

Imagine din spectacolul „Tipografic Majuscul”

La poalele Tâmpei și la început de mai, pentru al doilea an la rând, actorul Marius Cisar, directorul Centrului Cultural Reduta, a realizat un festival de teatru polemic față de conjunctură nu doar în sensul realității din jur, dar și a celei dinlăuntrul fiecăruia, ca parte a jocului civic: „Scenele memoriei – festival de teatru politic”. „Festivalul încearcă să trateze o formă de Alzheimer social”, spune Marius Cisar și dacă „spectacolele vă vor aminti de trecut, dar și de viitor”, înseamnă că sunt făcute să acționeze și direct asupra individului trăitor în cel mai exact prezent, sens în care absenteismul nu mai este o toană a cine știe căror firi eterate, ci un jalnic păcat capital. Și asta tocmai fiindcă existăm într-o lume „pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”, pentru a-l parafraza pe M.S. Regele Mihai, din ultimul său discurs ținut în fața Parlamentului. Pentru atitudinea față de acest „împrumut” militează și „Scenele memoriei”, pentru împrospătarea „memoriei minții, dar și a inimii”, cum zice directorul Redutei și al festivalului.

De notat că, în echipa de concepție, director onorific e dramaturgul Matei Vișniec, scriitor mereu treaz și reactiv în fața evenimentului în curs de întâmplare. Or, reactivitatea presupune în egală măsură o memorie bine strunită, „memoria unor epoci, memoria unor dezbateri, memoria unor angoase existențiale, memoria unor pași regresivi ai omului, memoria unor utopii transformate în oroare…”, cum scrie dramaturgul, memorie-soclu al propriei noastre raportări la conjunctură, dar și al construcției interioare. Astfel văzând lucrurile, selecția a urmărit câteva paliere tematice: istoria ca povestea generală a catastrofelor, tragica istorie recentă, realitatea din vecinătate.

În acest sens, spectacolul lui Radu Ghilaș, „Piele și cer”, după textul lui Dimitré Dinev, realizat la Teatrul Național din Iași, trimite la o dimensiune generală a violenței, la război ca înstrăinare, ca depersonalizare. Între Soldatul adolescent (Răzvan Grosu), Soldatul de meserie (Ionuț Cornilă) și Jefuitoarea de cadavre (Petronela Grigorescu) se naște subteran o relație ca să zic așa cronologică, chiar dacă rolul celui dintâi e episodic, căci al doilea nu putea fi inițial decât în aceeași situație psihologică/existențială. Există o evoluție bizară a ultimelor două personaje, Soldatul matur alunecând încet, pe calea colțuroasă a descoperirii tandreții, înapoi către copilărie, iar Jefuitoarea de cadavre către statuia în mișcare a Morții. În definitiv, jefuirea cadavrelor este un alt chip al anulării personalității/omenescului din individ, pe care inevitabil o generează războiul. Nicio ieșire în exercițiul violenței, nici măcar prin tatuarea iubirilor pe trupul Soldatului, doar erotica extincției pare funcțională, dar și aceasta în afara ordinii umanului. Nu inutil exclamă Soldatul: „Dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu, i-aș pune pistolul la tâmplă și l-aș obliga să facă altă lume.”

Aplicație pe realitatea istorică de secol XX (și exemplar pentru pariul teoretic al festivalului), spectacolul lui Ștefan Lupu, produs de Teatrul Mic din București, „Regina Maria – Jurnal de război”, monodramă susținută de Simona Mihăescu, este nu doar un exercițiu rafinat, dar și o demonstrație de măsură ce reflectă în mod egal personalitatea dinamică a unei personalități regale cu statura mitului, în contextul limită (și norocos, prin jocul istoriei) al primului război mondial, dar și viziunea dincolo de timp/testamentară a acesteia.

Imagine din spectacolul „Despre oameni și cartofi”

Viziune care includea și posibilitatea catastrofei, nu doar cea de atunci, din contextul războiului, dar și de cu șase decenii mai târziu, a ticăloșiei comuniste, reflectată în „Tipograficul majuscul” al Gianinei Cărbunariu, de la Teatrul Odeon, spectacol lecție despre un alt gen de eroi, cei necunoscuți (nu spre lauda actualului sistem educațional românesc), prin recursul la exemplul botoșăneanului Mugur Călinescu și la calvarul său de adolescent căzut în menghina terorii, când insidioasă, când contondentă, din deceniul nouă al secolului trecut. Studiul de caz al regizoarei, în jurul a ceea ce se întâmplă personajelor centrale aduse în scenă de Cătălina Mustață și Alexandru Potocean, rămâne, în ultimii ani, un model funcțional și pe deplin acoperit estetic (într-un context în care e tot mai evidentă falsitatea opiniei că s-a vorbit îndeajuns despre numita perioadă).

Din aceeași vreme, și tema emigraționistă a „Melcului” Liei Bugnar, de la Metropolis, un alt soi de dramă, cea a supraviețuirii  forțate prin schimbare de context geopolitic, garantată și de o distribuție excelentă, din care citez pe Emilia Dobrin, Maria Obretin sau Constantin Cojocaru.

Cu „Demnitatea” spaniolului Ignasi Vidal (text și regie), de la teatrul bucureștean Avangardia, ajungem în realitatea imediată, exercițiul de forță operat de Marius Manole și Șerban Pavlu, trecând cu virtuozitate și răbdare oglinda politicii prin fața spectatorilor (de reținut că ambii „joacă” nu mai puțin eclatant pe scena civică a momentului).

Marginile spectrului temporal ar fi, în economia festivalului brașovean, spectacolul de poezie al lui Emil Boroghină, de la Nottara (în definitiv, exilul, cu aplicația sa clasică – Publius Ovidius Naso –, ține cu evidență de temă – personajul din „Melcul” nefiind din altă familie, doar din altă linie a destinului), și cel de ficțiune științifică, „Futur de luxe”, după Igor Bauersima, în regia lui Alexandru Mihăescu, de la Teatrul Evreiesc de Stat din București (cu un excelent Andrei Finți).

Am lăsat special la urmă (de altfel a și încheiat festivalul – fericit finis coronat opus) spectacolul lui Radu Afrim „Despre oameni și cartofi”, produs de Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Și în acest caz, regizorul oferă un model în perimetrul teatrului documentar, filmările crude, unele la limita suportabilului, intrând între copertele scenice ale exercițiilor actoricești simbolice care aduc laolaltă profesioniști și patru copii romi: Emöke, David, Krisztiano și Zsolt. Structura e simplă, dar evident extrem de complexă și complicat de realizat: un film documentar fragmentat de intervenții așa-zicând teoretice. Numai că una e discursul rece al nivelului teoretic, fie el sublim doct, și alta înlocuirea lui cu mărci sensibile, inevitabil mai persuasive subliminal și, până la urmă, mai apte de a provoca reacții ale conștiinței, așa cum face Afrim.

Imagine din spectacolul „Demnitate” @Andrei Gîndac

Deasupra cailor (tradiție, marcă a etniei, garanție a unei mobilități organice, unică soluție existențială?) și a rememorărilor zilei în care remorca a fost lovită de tren în 2012 și au murit nouă oameni, cartoful pulsatil, cartoful-tren, inimă a supraviețuirii pentru romii din cartierul covăsnean. Balansul între momentele de un tragism conținut ori manifest și clipele de umor (uneori involuntar, dar cu atât mai de efect, din filmările-document), o anume împăcare cu destinul a personajelor reale și narativitatea participativă a actorilor se adaugă în doze bine cumpănite. „Jocul vieții și al morții” e aici de o inspirată ambiguitate, până la nivel de replică: „Te-ai născut într-o țară a mâinilor întinse” ar putea foarte bine însemna și un gest de solidaritate ori de invocație, nu doar unul în așteptarea milei. Spectacolul lui Afrim, în definitiv, este o mărturie absolută. Aglutinarea poveștilor și a relevării dimensiunii lor simbolice duce încet-încet către constatarea: „Cele câteva lucruri pe care le-ai aflat (…) se topesc la căldură, curg pe asfalt, se duc de la tine și nu mai ști ce ai vrut să spui cu spectacolul tău.” Oniricul se întrepătrunde cu trăitul palpabil, tragicul cu zâmbetul, viața e așa cum e, „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Pe de altă parte, dincolo de actul de solidaritate de o extraordinară încărcătură emoțională, trebuie neapărat reținută lecția de teatru pe care o oferă spectacolul lui Radu Afrim: fie el și documentar, manifest social, obiectul artistic nu poate exista ca atare decât respectând pariul (era să zic canoanele) genului proxim: firește că instrumentul teatral poate fi (și este) utilizat cu scop propagandistic, ideologic, lucrativ, industrial, publicitar, însă nu e nici (doar) propagandă, nici (doar) ideologie, nici (doar) business ș.a.m.d. Altfel, oricum s-ar cosmetiza, bătând cu pumnul în masă (cu pantoful, ca Hrușciov) ori teoretizând răstit, tot impostură se cheamă.

Or, aducând pe parcursul unei săptămâni aproape numai spectacole de referință în sensul temei (și nu numai), „Scenele memoriei” de la Reduta brașoveană tocmai impostura o resping, și nu doar în politică, fiindcă, în definitiv, la originea cuvântului „impostură” stau și sensul de „a înșela” și cel de „a constrânge”, „a impune”, toate în egală măsură toxice în exercițiul polisului, indiferent de natura lui.

PS: Am profitat de prezența la festivalul de la Reduta pentru a vedea și două spectacole la Teatrul Sică Alexandrescu: „Mincinosul”, după Carlo Goldoni, și „Ea și numai ea”, după Andrei Ivanov.

Cel dintâi, o comedie compozită semnată de Vasile Nedelcu, regizor mutat în Marea Britanie de mai bine de 20 de ani, mizează ca ax comic pe cuplul Mihai Bica (Pantalone) – Marius Cisar (Doctorul), generatori de haz nebun, bazat pe o evidentă bucurie a jocului. Naivitatea, stângăcia încăpățânată lui Florindo (Vlad Pavel), colivia cu nebunaticele Rosaura (Zanca Florea), Colombina (Iulia Popescu) și Beatrice (Claudia Suliman), un Lelio mai copt, permanentă parodie de Don Juan (Gabriel Costea), dar și celelalte personaje aduc în fața spectatorilor mai bine de două ceasuri de bună dispoziție.

Imagine din spectacolul „Ea și numai ea”

În Sala Studio, sub bagheta lui Radu Ghilaș, 70 de minute de magie plecând de la textul excepțional al dramaturgului rus de 35 de ani, născut în Belarus, text tradus foarte inspirat de Raluca Rădulescu și agrementat în repetiții cu parfumul lingvistic al celei mai noi generații circulante în spațiul rețelelor de socializare. Spațiul sintetic al casei IT propus de Andreea Felciuc și video designul generator de poetic al Andreei Cozlac, lasă câmp liber celor trei actori pentru un spectacol intens și fără fisură. Icebergul conflictului dintre Mamă (Anca Florea) și Fiu (Răzvan Grosu), topit doar de personajul virtual al Adei Galeș (duplicatul Facebook al mamei), generează actoricește o horbotă a performanței, o miniatură cât o lume în care burzuluiala adolescentină (aptă de tragedie, până la urmă) provoacă pas cu pas imaginația maternă. Rama ecranelor laptopurilor, goală, sugerează nu clasica însingurare în fața computerului, cât fereastra către lume, calea de comunicare/socializare pe care acesta o poate construi și gira.  Viețile paralele ale celor doi ascund, de fapt, dorința comună de comunicare, realizabilă doar prin ființa de eter a Adei Galeș. Performanța acesteia din urmă (un soi de copilăreală mecanică de efect și persuasivă), este în consonanță cu a colegilor de scândură: Anca Florea păstrându-se cu atenție într-un soi de naivitatea parcă în refuz de maturizare, Răzvan Grosu într-al său oniric status de Peter Pan. De altfel, trimiterea la personajul lui J.M. Barrie (Walt Disney și ceilalți) e una dintre cheile oferite direct de către dramaturg și ingenios utilizate de regizor și actori. Între adolescenta virtuală și Peter Pan, câmpul de interpretare e complet deschis: dacă Wendy (originara) joacă rol nu doar de prietenă adusă de întâmplare, dar și de substitut de mamă, soră (și, potențial, parteneră romantică), personajul Adei Galeș, Mama undercover, e și ea camarad, înlocuitor de mamă și potențial iubită. Din păcate, excesul de ficțiune și imposibilitatea de a rezolva și la nivelul realului conflictul dintre generații amorsat, în cazul dat, de moartea tatălui, duce al suprapunerea celor două planuri, astfel încât, pentru a nu pierde staza virtuală, Țara de Nicăieri în care vor ajunge mama și fiul va fi moartea, și nu prin fereastra-laptop, ci prin aceea a apartamentului.

E atât de „adevărat” tot ce se întâmplă în scenă, de la lexic la știința actorilor de a produce Adevăr, încât e greu de spus cu ce, mai exact, s-ar putea compara spectacolul brașovean dincolo de „Deșteptări ale primăverii” superlative, precum aceea a lui Victor Ioan Frunză.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.