Referendum la umbra lui Caragiale

Sub privirile verzi-metalice ale grupului statuar din faţa Teatrului Naţional se petrec în fiecare zi scene care, dacă n-ar fi atât de dramatice, ar fi, cu siguranţă, îngrozitor de comice. Ca şi piesele dramaturgului aşezat pe soclu, deopotrivă cu personajele lui, parcă special pentru a împlini versurile pe care Caragiale le scria odată, demult, cu o amărăciune pe care în piese a convertit-o într-un umor nebun şi plin de furie: „Trec astăzi ignorat prin lume,/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor! / (…) Mulţime brută şi ingrată!/ Cu-a mea cântare nu putui/ În viaţă-mi să te mişc o dată…/ Şi-odat’… o să-mi ridici statui.”

Profeţia e împlinită, statuia există. Şi încă în faţa Teatrului Naţional pe care, tot odată, demult, Caragiale l-a şi condus aproape un an, până când s-a găsit soluţia pentru a fi înlăturat… Astăzi, textele pe care le scria el acum mai bine de o sută de ani funcţionează aproape profetic. Iar comèdia e că într-un fel aproape nebunesc de comico-ironic, comedia se desfăşoară sub ochii lui, la Piaţa Universităţii, loc devenit emblematic în istoria postdecembristă a Bucureştiului şi a României.

Nu problema actualităţii lui Caragiale vreau să o aduc în discuţie, pentru că ea este, de fapt, indiscutabilă: Caragiale e azi mai actual ca în vremea în care a scris. Şi asta, pentru că textele lui sunt atât de crud actuale, încât aproape că nu mai pot fi jucate. Sunt profetice, nu numai pentru că a intuit în ele esenţa unui popor, pe care, din nou, cu o cruzime pe care nu se sfieşte să o ascundă, îl numeşte „imbecil”, ci pentru că a intuit, dincolo de firea românului, ciclurile istorice care se repetă. Şi se repetă de fiecare dată cu o notă în plus, iar circul e de fiecare dată mai ţipător colorat şi mai dramatic în substanţă, dincolo de vălurile de umor care-l disimulează.

Cum ar fi tradus Caragiale scena din faţa TNB, cu o zi înainte de Referendumul din anul Domnului 2012? O piaţă goală, ca o scenă goală, sub un soare torid de iulie, de unde actorii au plecat şi în urma lor a rămas un straniu talmeş-balmeş. Sub un fel de schelă goală stau nişte statui din propriile piese, care se uită la nişte pancarte pe care sunt scrise cu litere mari vorbe, vorbe, vorbe… „Aici s-a murit pentru libertate”, „Băsescu e mort de frică” şi „Nimic fără Dumnezeu”. No comment. Între ele, un „cetăţean turmentat” rătăcit…

Sentimentul pe care ţi-l lasă locul în sine este de istorie aşezată faţă în faţă cu ea însăşi. Originalul şi copia lui peste timp – copie, evident, deformată – puse una lângă alta. Personaje de acum o sută de ani, împăiate şi aşezate într-o scenă de azi, în care copia nu poate fi decât inferioară originalului. Caţavencii, Farfurizii şi Tipăteştii noştri le sunt cu mult inferiori celor ai lui Caragiale. La personajele lui, ticăloşia avea clasă… Iar electoratul asemenea. Blând şi milos – că aşa e românul, iubitor de victime, de lacrimi şi de dreptate absolută –, îl lasă în urmă pe alegătorul turmentat al lui Caragiale şi, ca să nu mai întrebe „Coană Joiţico, eu cu cine votez?”, nu mai votează deloc, să ştie o treabă…

Cum va arăta Piaţa Universităţii peste o sută de ani? Mai multe rânduri de statui şi ei, cei de atunci, la un nou Referendum?!

P.S. O tristeţe personală: pentru că ziua Referendumului a coincis cu centenarul naşterii unui mare om de cultură din România, evenimentul a trecut neobservat. Pe 29 iulie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt.