Imagine din spectacolul „Pescărușul”
A fost o dată, în 2009, în Transilvania, prima sosire a Festivalului Reflex în piaţa festivalurilor internaţionale de teatru din ţară. Festivalul s-a născut din dorinţa directorului Teatrului Tamasi Aron din Sf. Gheorghe de a crea un prilej de împărtăşire a fenomenului teatral existent în diferite ţări din Estul, Centrul şi Vestul Europei, a crescut şi se dezvoltă, încercând să-şi câştige existenţa într-o ţară în care banii investiţi în cultură nu depăşesc un procent de 1%.
Când pui piciorul pentru prima dată în secuime, oraşul este împânzit de puncte, faţada teatrului este împodobită de trei globuri imense care îşi schimbă culoarea. Pe stradă, echipa festivalului împarte pliante în tricouri cu puncte şi măşti albe sau negre.
Festivalul Reflex este „un punct de întâlnire între Centrul, Estul şi Vestul Europei”, declară directorul festivalului în caietul program. Și chiar este, având în vedere că în selecţia festivalului apar nume de spectacole din ţări precum Lituania, Serbia, Ungaria, România. Este un punct pe harta culturală şi teatrală europeană. Este, având în vedere că la discuţiile din spaţiul Magma sau din spaţii mai puţin convenţionale se vorbea în trei limbi deodată şi că i s-a dus buhul până în capitală unde este aşteptat să se petreacă. Până acum festivalul reuşeşte să se ţină de cuvânt şi să-i ofere publicului spectator ceea ce a promis.
Imagine din spectacolul „Visul unei nopți de vară”
Revenind la selecţia spectacolelor din festival, fără doar şi poate, programul festivalului demonstrează capacitatea limbajului teatral de a lua diferite forme, de a pătrunde anumite probleme în funcţie de locul unde s-a născut şi de influenţele sub care a crescut. Într-un top al celor mai bune spectacole din festival, spectacolul „Pescăruşul” urcă vertiginos şi fără să privească în urmă pe locul întâi. Adus în festival de către Teatrul Naţional din Novi Sad Serbia, spectacolul prezintă rezultatul a 16 luni de studiu Cehov şi adună în echipă profesori-actori, actori, actori-studenţi de la Academia de Teatru din Serbia. Montarea nu a însemnat încă o demonstraţie regizorală Cehov, ci o ocazie de a căutare a umanului prin prisma problemelor pe care textul le aduce cu sine. 7 ore de spectacol, în care spectatorul a râs de eşecul dramaturgic al lui Treplev, a avut acces în bucătăria scriitorului de succes Trigorin, a citit printre rânduri o poetică a actorului, fie el în pielea Arkadinei, a naivei Nina sau a bufonului Şamraev.
Tot din Serbia a venit spectacolul „Opera ultima”, de această dată adus de către teatrul unei importante comunităţi maghiare din Serbia. Dincolo de ruptura de la nivel estetic dintre cele două piese scrise de către Beaumarchais, prezentate ca două acte ale unui spectacol, „Opera ultima” este un spectacol care dă în vileag nedreptăţile social-politice din Serbia de astăzi, demonstrând actualitatea pieselor lui Beaumarchais sau cât de puţin s-a schimbat societatea de azi faţă de societatea de ieri. Poate fi considerat un spectacol nereuşit, deoarece, după ce în prima parte probează capacitatea atât actoricească, cât şi cea regizorală de a face haz de necazul actorului nevoit să lucreze într-un spectacol de operă, hrănind publicul cu iluzii şi creând orizonturi de aşteptare, brusca schimbare cromatică de la alb la negru şi de la convenţia joc şi joacă la un soi de distanţare de personaje şi de situaţiile prezentate, poate fi considerată clişeică şi uşor sub aşteptări.
Imagine din spectacolul „Opera ultima”
După Cehov şi Beaumarchais, Shakespeare este următorul pe lista dramaturgilor aduşi în festival. Naţionalul din Budapesta a venit cu o montare a „Visului unei nopţi de vară” în regia lui Doiashvili, directorul teatrului din Tiblisi, într-o inutilă risipă de resurse de energie şi mijloace teatrale şi tehnologice. Alegând deja cunoscuta opţiune de a-i vedea pe Theseus, Hipolita şi Filostrat îndeplinind roluri de căpătâi şi în lumea spiritelor, spectacolul se vrea o aducere în contemporan a comediei shakespeariene, mixând mijloace teatrale şi tehnici diverse de la proiecţii până la metamorfozarea unei cutii imense negre pentru a sugera diferite spaţii ale acţiunii scenice: pădurea fermecată, palatul lui Theseu, scena pe care se joacă Pyram şi Thisbe. Rezultatul este încă o variaţie postmodernistă pe textul shakespearian, uitând de substratul romantic al versurilor şi plusând pe alte subînţelesuri: raportul de putere dintre femei şi bărbaţi, pierderea raţiunii din cauza drogurilor şi nu datorită magiei, brutalitatea relaţiilor sexuale. „Visul unei nopţi de vară” se transformă într-un coşmar, dezvăluind o lume haotică, în care bărbatul poate dispune de femeie după bunul plac, iar ultimul hit al lui Stromae, Formidable, se ascultă pe repeat.
Dacă „Visul unei nopţi de vară” în versiune maghiară din Budapesta a fost o explozie de mijloace, „Hamlet” pus în scenă de Lazslo Bocsardi este o montare cuminte a textului, din punct de vedere al mijloacelor teatrale, dar care abună în imagini plastice, este ca o proiecţie cinematografică de fotografii după Hamlet, dar un Hamlet al zilelor noastre. Adaptarea scenică a textului realizată de regizor propune o nouă numerotare a scenelor: groparii încep povestea cu două lumânări aprinse într-un suport care imită două cranii, Hamlet are vedenia fantomei tatălui său într-o baie, acelaşi spaţiu unde Polonius va fi sufocat în celofanul cabinei de duş, Polonius anunţă venirea trupei de actori mergând pe o bicicletă, Ofelia şi Gertrude poartă rochii roşii, Rosencrantz şi Guildenstern, Stan şi Bran, sunt şi actorii nomazi. Relaţiile dintre personaje sunt neînţelese, singurele personaje care par să aibă conţinut, dincolo de vorbe sunt Hamlet, Polonius şi Claudius.
Imagine din spectacolul „Moliendo Cafe”
Nu doar piesa scrisă este un motiv pentru crearea unui spectacol. „Moliendo cafe” este un spectacol marca Silviu Purcărete, montat cu actorii de la Teatru Maghiar şi Teatrul German de Stat din Timişoara. Improvizaţiile pornind de la mici cotituri din istoria cafelei au dat naştere unei suite de întâmplări care au loc într-o cafenea de oriunde şi într-un ne-timp istoric. În această cafenea, oamenii mănâncă şi beau „porceşte”, zece negri mititei se ucid între ei, o rusoaică se găseşte în căutarea soţului pierdut şi îşi împuşcă fiecare rivală. Spectacolul combină umorul negru cu imagini decupate dintr-un film mut, făcând aluzie la locuri comune din societatea de astăzi și de ieri.
Pinter Bela este reprezentantul spaţiului teatral independent din Ungaria şi a fost prezent la Sf. Gheorghe cu un spectacol care amendează sistemul turnătorilor atât de apreciat în perioada comunistă. Acelaşi Pinter Bela este şi autorul textului. Un spectacol parodie, care, dincolo de a dezvălui mica telefoniadă care decidea viaţa fiecărui membru al statului, vorbeşte despre drama unei fetiţe abuzate sexual de tatăl vitreg care suferă de pedofilie. Totul pe fundalul unei muzici tradiţionale ungureşti.
Imagine din spectacolul „Hamlet”
Bucureştiul a fost reprezentat la Festivalul „Reflex” de către Alexandru Dabija şi unul dintre spectacolele sale montate la Teatrul Odeon „Contra democraţiei”. Regizorul a decis să abordeze textul lui Esteve Soler într-un alt limbaj decât cel realist. Spectacolul este un eseu personal în care regizorul probează diferite forme teatrale, asamblează poveşti din societatea de zi cu zi printre care irup imagini stereotip cărora reuşeşte să le imprime un subtil mesaj politic. Efectul acestor imagini este incert: la limita dintre grotesc şi absurd, simţi că faci parte din sistem, amendezi comportamentul celor din faţa ta, dar accepţi cu zâmbetul pe buze să faci un seflie cu părinţii care îşi ucid copilul.
Indiferent de calitate, spectacolele găzduite de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sf. Gheorghe au avut acel ceva de spus sau de trasmis care te face pe tine ca spectator să păstrezi o imagine din spectacol sau poate să-ţi pui o întrebare şi să cauţi răspunuri plecând de la ceea ce ai văzut pe scenă.
Print