„Regele Lear”. Cinci interpretări de neuitat

File written by Adobe Photoshop? 4.0

Acest „Everest” de urcat pentru artiștii care se încumetă la o asemenea ascensiune a provocat, în peste patru sute de ani, multe spirite artistice, așa cum pe multe le-a speriat. Piesa lui William Shakespeare, către care se îndreaptă săptămâna aceasta, când se împlinesc patru secole de la dispariția lui, toată atenția lumii teatrale din Anglia și din întreaga Europă, a făcut să curgă multă cerneală și o nesfârșită energie actoricească. Patru secole, multe performanțe actoricești, și mai multe întrebări, lecturi și relecturi scenice.

În ultimii cincizeci de ani, piesa canonică a lui Shakespeare, scrisă probabil în 1606, devenit o piatră de încercare. Din ce în ce mai provocați și, în destule cazuri, mai temători de această scriere pe care o consideră cea mai mare tragedie shakespeariană, așezând-o în deceniile recente înainte de „Hamlet”, creatorii de teatru au dorit s-o pună în scenă mai mult decât oricând în istoria ei. Așa se face că în ultimii cincizeci de ani au existat mai multe montări decât oricând altcândva în posteritatea Marelui Will. Conflictul etic și, de asemenea, conflictul social din piesă au devenit din ce în ce mai relevante pentru lumea conflictuală a sfârșitului de secol XX. Jucată într-o lume obsedată de apocalipsă, o lume care are adesea sentimentul că trăiește o apocalipsă, o piesă despre o apocalipsă mică cum e „Regele Lear” nu poate să nu înspăimânte și să nu fascineze.

În simplismul lor, sintezele și topurile nu surprind decât arareori specificul, originalitatea, forța unei interpretări supuse efemerului scenei. Există însă, știm, interpretări ale căror calități transcend epoca de care aparțin, tendințele și modele ei, interpretări care bulversează așteptările și depășesc un orizont, dezvăluind ascunzișuri. Dintre ele, revin în sinteze câteva. Așadar, în continuare, cinci Lear-i care nu au schimbat, dar au făcut-o să se gândească serios la ea însăși și, pe de altă parte, la sensul și puterea artei efemere a teatrului.

1.Paul Scofield. În 1962, celebrul regizor Peter Brook, aflat pe-atunci la începutul lungii sale cariere, a montat  „Regele Lear” la Stratford cu trupa de la Royal Shakespeare Company. Abordarea lui neutră, de o mare claritate în privința relațiilor dintre personaje, a pus în evidență întrega forță a actorului Paul Scofield, al cărui nume a devenit sinonim cu Regele Lear. În anul 2004, la peste patruzeci de ani de la momentul acelui spectacol, Paul Scofield a fost votat de membrii Royal Shakespeare Company din diverse generații cel mai bun actor din toate timpurile care a abordat acest rol. În 2008, la moartea actorului, Peter Brook își amintea: „El nu poate fi comparat cu niciun alt actor. Era absolut unic. Un singur cuvânt dacă rostea, cuvântul pătrundea în el ca și cum ar fi pătruns într-o peșteră și ar fi produs ecou. Deși era foarte tânăr când l-am cunoscut, simțeai că în el există de demult o viață bogată, care așteaptă să iasă afară. Era foarte modest. Dacă nu-i plăceau instrucțiunile primite de la regizor, zicea ˂da˃, dar făcea cum voia el. Dacă nu era pus într-o poziție avantajoasă pe scenă, nu-l deranja, pentru că știa că nu depinde de poziție și de reflectoare. În 1962, la Stratford-upon-Avon am făcut unul dintre cele mai bune spectacole ale noastre: ˂Regele Lear˃. Avea 40 de ani și i-am zis să învețe să meargă ca un bătrân. Mi-a răspuns: ˂Nu. Doar o să joc˃. Apoi n-am mai vorbit despre asta. Și iată-l pe scenă, un bătrân cu o extraordinară forță și vitalitate, care își scoate încet-încet armura, până rămâne fără. Avea această calitate ieșită din comun de a-și păstra controlul și în același timp de a se dezlănțui, de a face mai mult în fiecare seară. Era foarte bun prieten cu Richard Burton, pe care l-au luat repede la Hollywood. Richard se întorcea în Anglia și-i zicea: ˂Nu-ți mai pierde timpul cu spectacolele astea. Ai putea face o avere la Hollywood. ˃ Iar Paul zâmbea enigmatic și mergea mai departe pe drumul lui cel dulce.

2.John Wood. În 1990, Royal Shakespeare Company propunea o montare a regizorului Nicholas Hytner. În rolul titular, actorul John Wood juca un bătrân de un egoism feroce, căruia îi face o deosebită plăcere să îi manipuleze pe cei care depind de el. Intensitatea acelui crescendo spre nebunie, spun criticii, a fost una dintre liniile de forță ale reprezentării lui, pe care cunoscutul critic de teatru Michael Billington, de exemplu, o consideră cea mai bună de după Paul Scofield. „Abilitatea necenzurată a bătrânului de a trece într-o clipă de la furie nestăpânită la blândețe dulce” făcea parte din specificul interpretării lui, potrivit expertului amintit.

3.Derek Jacobi. În 2010, la Donmar Warehouse de la Londra, actorul a făcut o performanță care i-a entuziasmat pe intransigenții critici britanici și a lăsat fără cuvinte nenumărați spectatori. „Ceea ce e cu adevărat uluitor e felul în care combină traiectoria spirituală a lui Lear de la aroganța oarbă la înțelepciunea neputincioasă cu tulmultuoasele contradicții ale personajului. Chiar și trăsăturile rubiconde și părul alb sugerează un amestec de autocrat militar și patriarh vesel”, comenta Michel Billington în cronica sa din „The Guardian”, spunând că este un Lear extraordinar, de așezat lângă cei jucați de Paul Scofield și John Wood.

4.Laurence Olivier. La 76 de ani, faimosul actor și om de teatru a fost Regele Lear într-un spectacol de teatru de televiziune care există în arhive. Personajul lui era, în primul rând, un om dornic să se retragă din lume, un om care și-a pierdut răbdarea și pe care memoria îl părăsește. A fost a doua oară când Laurence Olivier a abordat rolul, după mai bine de treizeci de ani de la prima tentativă. Aceasta avusese loc în anul 1946, când interpretase rolul într-un spectacol regizat de el însuși la Old Vic. „Când ai putere să-l joci”, scria actorul mai târziu în volumul On Acting, „ești prea tânăr. Când ai vârsta să-l joci, ești prea bătrân. (…) Austeritatea pe care ți-o dă trecerea anilor se poate reda la fel de puternic, poate chiar mai puternic, dacă joci cu un calm de oțel”.

5.Ian McKellen. Îndrăzneala, chiar obrăznicia cu care actorul Ian McKellen și l-a imaginat și cu care l-a jucat pe Regele Lear în montarea cunoscutului Trevor Nunn de la Royal Shakespeare Company trebuie amintită. Nimic standard, nimic previzibil, nimic eroic nu făcea nefericitul monarh în spectacolul care a stârnit o mulțime de obiecții și semne de întrebare, ci compunea „o caricatură de care e imposibil să-ți fie milă”. Departe de luxul de la Curte și-a dorit regizorul, după propria mărturisire, să ducă piesa și eroul și a reușit, au spus, nu unanim încântați, cei care au văzut spectacolul. Dar dincolo de cum au receptat montarea în sine comentatorii, a rămas o performanță actoricească dintre cele păstrate în istoria teatului.

Foto: Paul Scofield în „Regele Lear”

Print

Un Comentariu

  1. Ștefan Hagimă 29/04/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.