„Am scris această piesă ca să învăţ să mor”. „Regele moare” e între textele lui Eugene Ionesco poate cel mai uman, mai puţin „absurd”, mai cald… E, poate mai multe decât celelalte piese, o poveste. Despre viaţă şi despre putere şi despre moarte. În ultimele două seri ale FNT, (care s-a încheiat aseară) la Teatrul Bulandra a fost invitată, în cadrul secţiunii Spectacole din străinătate, montarea lui Silviu Purcărete după „Regele moare” realizată împreună cu o echipă internaţională. Les arts el mouvants, a l’endroit des mondes allant vers, Paris, iar coproducători Festivalul Ex-Ponto et Kulturno Drustvo B-51 (Slovenia), Théâtre d’Esch (Luxemburg), Théâtre National Drama de Ljubljana (Slovenia), Festivalul Internațional de Teatru MOT (Macedonia), Scène Nationale de Bayonne Sud-Aquitain.
Este pentru prima dată când Silviu Purcărete se apropie de textul lui Eugene Ionesco, iar perspectiva pe care i-o conferă este deopotrivă straniu şi tulburător de umană. Undeva, într-un non-spaţiu, suspendat în afara timpului, „domneşte” peste nimeni un rege al nimănui. Iar felul cum dezvoltă regizorul povestea lasă loc unei ambiguităţi permanente şi tulburătoare. Regele e nebunul din toate piesele de teatru ale lumii, care străbate istoria şi sfâşeşte într-un fel de sanatoriu ce-i transformă nebunia în boală psihică şi frica de moarte în afecţiune mintală… Sau, altfel, nebunul internat în sanatoriu, cu un fel de diagnostic gen „viaţă ce trebuie tratată cu puţină moarte”, este omul în toată slăbiciunea lui, aflat într-un fel de anticameră a morţii din care întoarcerea nu mai este posibilă. În decorul semnat tot de Silviu Purcărete, tragedia regelui Berenger este construită la limita dintre grotesc şi absurd. O încăpere cu pereţi gri, de piatră rece şi uşi negre, obiecte adunate absurd, ca din mai multe decori adunate de prin spectacole „decedate”, un frigider vechi, un fel de canapea cu patru locuri, veche şi ea… O masă pe care se află un schelet din ghips – un straniu alter-ego al regelui – deasupra un ventilator, apoi un aparat de perfuzii… Şi un pat cu o noptieră pe care se află o fotografie, undeva în partea dreaptă a scenei. Patul şi întregul colţ în care stă regele e singurul loc din care viaţa pare să nu se fi scurs. E singurul loc ce păstrează forma căldurii umane, a spaimelor, a tristeţilor, a vieţii… Restul e golit de moarte. Şi toate personajele care roiesc în jurul regelui sunt un fel de doctori ai morţii. Pun perfuzii cu moarte. Fac injecţii cu moarte. Cele două femei cu care regele şi-a împărţit viaţa, Maria şi Margareta, fără ca regizorul să fi intenţionat să le contureze foarte puternic, punctează exact cele două laturi ale personalităţii lui: inimă şi raţiune. Iar Berenger e construit undeva la graniţa unde s-ar întâlni Henric al IV-lea al lui Pirandello şi un Rege Lear fugit din propria poveste, evadând către un secol 21 aflat la apus. Înconjurat de slujitori şi de familie desprinşi şi ei dintr-o lume stranie în care nu ştii dacă sunt personaje sau spaime materializate ale unui om înainte de moarte, nu ştii de fapt – aşa cum e construit spectacolul lui Purcărete – dacă întregul spaţiu este „opera” minţii unui om în agonie, a unui rege nebun de sfârşit de mileniu, care şi-a pierdut poporul într-un cataclism sau s-a rătăcit de el, sau, invers, dacă nu cumva regele este „opera” spaţiului care îl ţine prizonier.
Încet, încet, scena se goleşte de obiecte, iar regele este îmbolnăvit cu moarte. I se spune că trebuie să moară. Într-un timp dat, până la sfârşitul reprezentaţiei, trebuie să moară… Astea sunt regulile jocului. Nu poate trage de timp, toate întârzierile au fost deja prevăzute. Ca-n Procesul lui Kafka, nimic nu poate schimba cursul istoriei, iar timpul se scurge înspre moarte şi cu fiecare minut regele învaţă să moară. Una dintre femei încearcă să-l pregătească pentru trecere, cealaltă îi strigă despre greşelile pe care le-a făcut în viaţă. Prin gesturi mărunte, Berenger încearcă să păcălească timpul nu „cu un somn”, ci… cu o şosetă, pe care şi-o pune în picior încet, cât mai încet, ca să nu vină încă ceasul. Fuge, e disperat, e nedemn, e caraghios, iar forma pe care Purcărete i-o dă spiamei lui pe scenă e cutremurătoare. E toată neputinţa omului – fie el rege sau om de rând – în faţa morţii. În final, marea trecere e limpede şi senină. Se întâmplă firesc, iar regele alunecă în altă lume. O voce îi deschide calea în timp ce scena a rămas goală, ca un loc pustiit. Şi rămâne senzaţia că nu ştii unde-i moartea. Dincolo, în locul către care pleacă regele, sau aici, pe scenă în faţa ta în locul în care mai devreme fusese viaţă…
Distribuţia pe care o foloseşte Silviu Purcărete (internaţională şi ea) – Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Daphné Millefoa, Karelle Prugnaud, Laurent Schuh, Vojko Zidar – funcţionează fără greşeală în această schemă pe care o propune regizorul. Fără emoţie, rece, matematic, un experiment straniu în care este urmărită moartea unui om…
Print