Ne naştem, îmbătrânim şi murim copii. Indiferent de vârstă, de rang, de nume. Păstrăm undeva, ori bine cocoloşit într-un căuş al sufletului, ori la vedere, în colţul zâmbetului ştrengar, ceva din copilul care nu ştie cum să se oprească din crescut. Sau, cel puţin, aşa merită să trăim. Altfel, înăcriţi, înrăiţi şi învrăjbiţi de tot şi toate, am fi doar nişte căpcăuni cu pretenţii de feţi-frumoşi, mereu cu colţurile gurii lăsate în jos şi ochii împăienjeniţi de o pojghiţă de ură. Or, aşa, numai de trăit nu merită să trăieşti.
Aşa copii, precum cei încă frumoşi dintre noi rămân, ştim să ne jucăm. Încă. Iar cât acest încă ne rămâne prezent, nici bătrâneţea şi nici moartea parcă nu se încumetă să ne dea târcoale. Teatrul de animaţie este unul dintre locurile unde indiferent cât de serios şi matur eşti, poţi lăsa la intrare masca de om mare şi te poţi bucura în voie de poveşti spuse de obiecte însufleţite; păpuşile sunt vii. Poate chiar mai vii decât cei care au uitat cum să mai fie copii, tocmai pentru că sunt însufleţite de cei care nu încetează niciodată să rămână astfel – artiştii păpuşari. Iar când vine vorba de spectacole de animaţie pentru adulţi, bucuria de a te juca de-a viaţa şi poveştile ei de tot felul este încă şi mai plină de oportunităţi de creativitate şi fantezie. Oricât de greu i-ar fi unui „om mare” să mai intre în convenţie, să mai creadă în minuni, odată ce nu mai vede firele sau mâinile care animează păpuşa, orice este posibil.
Spectacolul „Regele moare”, adaptare după Eugène Ionesco, în regia Elizei Păuna de la Teatrul de Animaţie „Ţăndărică” este o propunere curajoasă de a te juca de-a moartea cu seninătatea copilului din tine. Regele, Regina Marie, Regina Marguerite, Guardul şi Juliette nu au mai mult de jumătate de metru, au trupuşoarele din câlţi moi şi chipurile sculptate. Însă, aşa fixe precum le sunt expresiile, ochii lor mari de mărgele par că sclipesc viu. Tema dificilă a acceptării senectuţii şi a inevitabilului sfârşit, jocul de-a v-aţi ascunselea cu viaţa care nu se mai lasă prinsă din urmă în timp ce o ia la sănătoasa dintr-o suflare de lângă regele care e dator cu o moarte, prinde un contur frumos desenat de joc cu păpuşi. Contrastul dintre seriozitatea filosofică a textului şi forma ca de pictură naivă schiţată de nişte copii inteligenţi care inventează o joacă nouă face ca mesajul să capete încă şi mai multe profunzimi şi reverberaţii.
Convenţia este citată la vedere – cei şase actori vin pe rând în scenă, cu chipurile descoperite, ne privesc preţ de o secundă drept în faţă şi apoi îşi ascund feţele pentru a lăsa în prim-plan păpuşile care prind viaţă în mâinile lor. Dar nu doar mâinile lor sunt cele care însufleţesc personajele lui Ionesco. Nu este vorba doar despre o măiestrie mecanică de articulare a unor sisteme de arcuri şi scripeţi care mişcă nişte bucăţi de mucava. Actorii împrumută personalitatea lor acestor mici jucării foarte asumat, cu o seriozitate pe care aproape că nu o asociezi automat teatrului de animaţie. Vocea lui Ioan Brancu (Regele) conduce personajul cu luciditate, cu asumare, cu candoare, foarte firesc – chipul blajin al păpuşii îmbătrânite, care se întristează treptat, odată cu pierderea oricărei speranţe de a mai supravieţui, capătă dimensiuni credibile, poţi empatiza cu acest rege în miniatură tocmai pentru că îl crezi pe Ioan Brancu. Rostirea lui nuanţată, cu atenţie pentru detalii, care urmăreşte logica şi naturaleţea stărilor acestui personaj care înfruntă moartea în faţă este principalul motiv pentru care crezi până la capăt în drama din spatele jocului frumos. Alunecarea în moarte a Regelui Bérenger este atent supravegheată de Regina Marguerite – Liliana Gavrilescu, a cărei voce este complementul perfect pentru acest personaj construit pe muchie de cuţit între tandreţe şi forţă. Cu inflexiuni grave, cu o moliciune duioasă, apoi, cu prestanţă, purtare de grijă şi tandreţe, Liliana Gavrilescu este vocea unei raţiuni ocrotitoare care devine deschizător de drum pe această potecă îngustă cu sens unic.
Lumea pe care Eliza Păuna a construit-o alături de scenografele Sabina Veşteman şi Bianca Veşteman are ceva din universul tablourilor cu clovni ale lui Ştefan Câlţia – puţină copilărie stilizată, ţinută în pivniţa amintirilor în care Regele se refugiază într-o ultimă încercare de a trişa destinul, culori estompate, care par a fi fost vii cândva, un sentiment de joc frânt şi reconvertit într-o filosofie amară şi o stilistică în care amănuntele nu sunt la întâmplare. Finalul acestei poveşti spuse cu migală şi concentrare aduce emoţia pe care doar teatrul de animaţie o poate crea – Regele-păpuşă este descompus de actorul care îşi lasă chipul la vedere – viaţa dispare din micuţul trup sub ochii noştri printr-o convenţie simplă. Păpuşa nu poate trăi fără păpuşar. Iar despărţirea dintre ei ne doare pe fiecare în parte, în sală.
„Regele moare” este un spectacol cu păpuşi, dar nu este un spectacol pentru copii. Nu pentru copiii care nu au crescut, încă. Este, în schimb, un spectacol pentru cei care încă ştiu cum să mai fie copii pentru a putea privi cu seninătate chiar şi moartea în faţă.
Teatrul Ţăndărică
„Regele moare” după Eugène Ionesco
Regia și adaptarea: Eliza Păuna
Scenografia: Sabina Veșteman și Bianca Veșteman
Design păpuși: Sabina Veșteman
Construcție păpuși: Daniel Stamate
Muzica: Bobo Burlăcianu
Foto: Andrei Roșianu
Vârsta: Adulți
Distribuția: Ioan Brancu, Liliana Gavrilescu, Cristina Țane, Mona Toncu, George Simian, Ștefan Craiu
Print