Moartea este un concept destul de abstract. Pare o noţiune vagă; ce înseamnă, de fapt, a muri? Biologic oricine poate înţelege efectele. E o stagnare, o încetare a tuturor funcţiilor. E un somn. E sfârşitul. Dar ce înseamnă, de fapt, această trecere în absenţă? Cum e mai just să te raportezi la ea – din unghi subiectiv al celui care pleacă sau al celor care rămâne? De care moarte ne e mai frică – de cea proprie sau de a celorlalţi? Frica la modul general de necunoscut devine foarte precisă când o reducem la absurdul noţiunii de moarte. Pentru că frica de moarte e absurdă – realitatea faptului că toţi avem să murim la un moment dat este unul dintre puţinele adevăruri general valabile de care suntem răspunzători odată cu naşterea. Şi atunci, dacă avem o viaţă întreagă să ne împăcăm cu gândul, de ce atâta teroare? De ce paralizăm în faţa ideii de moarte? Nu durerea, nu lipsa, nu dorul; frica de moarte este absurdă. Este, poate, cel mai fascinant şi mai paradoxal uman sentiment dintre toate.
Spectacolul „Regele moare” de Eugène Ionesco montat de Andrei şi Andreea Grosu la Teatrul Naţional Bucureşti este o întâlnire, prin artă, cu frumuseţea morţii. Oricât ar suna de bizar şi de eufemistic, pe Scena Mare a TNB moartea are duioşie, candoare, iar frica inevitabilă este tratată cu multă iubire. Descrierea cea mai succintă a acestui spectacol ar fi tocmai o întâlnire fericită între aceşti doi poli care ne dispută existenţa: iubirea – îmblânzitoarea morţii. Într-o sufragerie bătrânicioasă, cu multe obiecte care dau senzaţia de vechi şi ponosit, dar cu un aer de reţinută decenţă – o sufragerie cândva elegantă, depozitară acum de lucruri şi amintiri, aşa cum devin mai toate casele în care s-a trăit şi în care proprietarii se precipită către firescul final biologic, concepută cu multă atenţie pentru detalii de către Vladimir Turturica, moartea pluteşte în aer. E un sentiment apăsător care planează de la bun început. O tensiune sensibilă care se instalează înainte de rostirea oricărui cuvânt. Moartea e cutremurător de asumată în acest spectacol. Tratată simplu, verde în faţă, cu mult curaj, şi cu atât mai multă emoţie.
Andrei şi Andreea Grosu au reuşit o performanţă – simplitatea. Fără niciun artificiu care să ne păcălească. Fără cârje pentru actori. Fără să mintă. Cu o mână intuibilă, dar invizibilă au creat un context în care actorii şi textul să ne poată vorbi la persoana I. Regele nu e un suveran la curtea căruia se moare cu pompă. E un om. Metafora regelui care moare pare un joc isteţ pe care apropiaţii lui îl pun la cale pentru a-i uşura trecerea. Există cumva un sentiment familial între regine, doctor, guard şi infirmieră; Regina Marguerite le pare, la un moment dat, mamă. Cei trei tineri au reacţii care devoalează convenţia, sunt mai pragmatici, obosesc să „facă frumos” şi sunt sâcâiţi de acest fenomen pe care, încă, nu trebuie să îl înfrunte şi pe care mai au timp să îl înţeleagă – moartea. Iar această lecţie despre cum se moare frumos le este predată şi lor, şi Regelui, şi nouă, celor din sală, de către Regina Marguerite care îşi sfâşie inima cu bună ştiinţă, îşi sacrifică propria durere, renunţă la dreptul de a suferi, pentru a face acest ultim cadou celui încă iubit. Iar la final, pentru ca Regle să poată muri, moare şi ea odată cu el, odată cu întreaga lor lume. Una dintre cele mai copleşitoare şi mai profund artistice imagini teatrale, de o simplitate care frizează perfecţiunea, finalul spectacolului face ca spectatorilor adunaţi în cea mai mare sală de teatru din ţară să li se taie răsuflarea la unison; cel mai autentic sentiment de emoţie culturală colectiv.
Această experienţă teatrală atât de densă şi profund personală este posibilă în primul rând datorită performanţei pe care o reuşesc cei şase actori. Fiecare cu un rol bine definit, cu măsură şi cu modestie artistică şi cu asumare autentică. Florentina Ţilea (Juliette) are un firesc deloc forţat. Are un aer voluntar, tonic, e gata să dea o mână de ajutor, e mereu atentă şi foarte sinceră atunci când enumeră corvezile zilnice. Richard Bovnoczki (Guardul) are candoare şi cu gesturi mici jalonează neputinţa de a face ceva practic în faţa acestui spectacol al morţii. Are o părere de rău, un regret sincer şi toate acţiunile sale fizice susţin această stare interioară bine exprimată, iar monologul său este un moment de descărcare bine susţinut. Şerban Pavlu (Doctorul) este cel mai realist dintre toţi. Agasat cumva de acest joc căruia îi ştie deznodământul, pe parcurs devine din ce în ce mai copleşit şi mai îndurerat. Este exponentul celui care se ascunde teribilist de frica de moarte în spatele unei afişate nepăsări, care, de fapt, maschează o sensibilitate pură. Cu o dozare fină, cu schimbări de ritm şi cu un parcurs ca de cardiogramă, creează un personaj bogat. Ana Ciontea (Regina Marie) este singura care trebuie să joace în altă cheie. Sarcina sa scenică este diferită – personajul său este cel care creează conflict tocmai pentru că nu acceptă realitatea. E singura care mai crede în speranţă. E ca fiecare dintre noi în faţa acestei cumpene. Plânge, se lamentează, nu îşi controlează sentimentele. Are o lume interioară bogată, pe care o revarsă fără decantări. Mai e nevoie doar de câteva reglaje fine şi ponderaţie controlată.
Mariana Mihuţ (Regina Marguerite) are de interpretat o partitură aproape imposibilă. Femeia aparent puternică şi stăpână pe situaţie, rece şi tranşantă, care, de fapt, ascunde o tristeţe mai mare decât a tuturor celorlalţi, capabilă de sacrificiu şi o iubire de care prea puţini şi rari sunt în stare. Fără nicio secundă în care să îşi permită să îşi arate slăbiciunea, fără să îşi ofere guri de aer sau momente în care să se descarce, îşi asumă până în ultima clipă, autentic, regal şi performant această sarcină scenică înfiorător de grea. Cele două planuri sunt atât de bine delimitate, controlate şi arătate exact atât cât trebuie, când trebuie, cu o sinceritate frapantă, la temperaturi astronomice. O poţi privi în ochi indiferent de cât de departe eşti de scenă pentru că ochii ei ard şi nu mint nicio clipă. Iar povestea pe care o spun, fără să îşi permită nicio lacrimă, dar conţinând un ocean, este cea mai bogată trăire pe care o poate oferi un actor pe scenă – ai sentimentul de bisturiu care taie pe viu pentru a descoperi nu carne şi sânge, ci sentimente şi emoţie. Dar cu ce costuri? Pentru că acesta e atu-ul pe care doar Mariana Mihuţ îl deţine: o costă scump acest rol şi tocmai din acest motiv valoarea sa nu poate fi cântărită în vorbe.
Victor Rebengiuc (Regele Bérenger) nu ştie să mintă pe scenă. Asumarea lui foarte acută, combinată cu un instinct scenic unicat, seriozitatea dârză şi profesionalismul de puritate 100% transformă acest rol într-o experienţă copleşitoare. Îl priveşti şi te sperii de propriile frici. Îl asculţi şi îţi conştientizezi apropierea propriei morţi indiferent de cât de tânăr eşti. Întrupează pur şi simplu, dar atât de complex, conceptul abstract de frică. Fără nicio exagerare, fără să fie nicio clipă demonstrativ. Vezi cu ochii tăi cum arată frica de moarte şi cum arată împăcarea cu sine. Şi ţie în scaun ţi se întâmplă atât de multe, treci prin atâtea împreună cu el, încât la final nu mai poţi articula nicio concluzie. Îţi vin în minte frânturi din gesturile şi replicile lui, moartea sa în picioare, glasul lui cald care povesteşte despre un motan roşcovan, strigătul său disperat care cere ajutor de la un popor care a murit de mult, privirea lui atât de sinceră care pare că exact pe tine te priveşte în ochi. Cioburi ale memorie tale care compun diamantul multifaţetat al interpretării sale. Şi atributele, oricât de generoase ar fi, nu fac decât să mărginească la câteva eufemisme o trăire profundă pe care o ne-o face cadou cu atâta generozitate.
„Regele moare” în regia lui Andrei şi Andreea Grosu este marele spectacol pe care Sala Mare a Teatrului Naţional îl aştepta de multă vreme. A meritat aşteptarea. Un spectacol care umple scena atât de mare cât e ea nu cu decoruri şi nici cu invenţii spectaculoase, ci cu prezenţe autentice. Cu actori care prin ei înşişi sunt un spectacol. Cu un adevăr spus simplu şi cu o temă de meditaţie personală mai valoroasă decât orice entertainment de două-trei ore. Este, poate, spectacolul care ne va face mai buni, care ne va împăca pe fiecare cu sine însuşi. Este un spectacol care poate schimba lumea.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
„Regele moare” de Eugène Ionesco
Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Light design: Chris Jaeger
Distribuţie:
Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră : Florentina Ţilea
Guardul: Richard Bovnoczki
Foto: Florin Ghioca
Print