Sunt spectacole de teatru de la care pleci cu un colț de decor întipărit pe retină și care abia după mult timp se diluează, își pierde conturul și în câteva ore, zile, luni îl uiți. Sau poate niciodată, așa cum se întâmplă cu imaginile marcante care ne obsedează, care ni s-au infiltrat atât de adânc în memorie, așternându-se peste ele emoții, senzații abia perceptibile, mirosuri, atingeri – o gamă largă de trăiri care urmăresc imaginea precum o trenă, o completează, o colorează în nuanțele amintirii, periodic, mintea noastră încercând să o ferească de procesul îngălbenirii care cuprinde orice fotografie din album…
Sau poate te-a sensibilizat jocul întunericului care se împletește cu lumina și efectul lui aproape magic, atât de lesne de observat în acele spectacole grandioase de dans, unde corpurile dansatorilor se transformă într-un soi de caligrafie măiastră iluminată. Perfecțiunea mișcării individuală sau în sincron transgresează limitele cotidiene și devine o imagine numai bună de luat acasă și de înrămat undeva adânc în noi. Sau poate, dintre toate elementele unui spectacol, s-a distins muzica vibrantă, fie ea în armonie sau în disonanță. Dar dintre toate acestea, ne-am dori să rămânem cu relația dintre actori și personaje pe scenă și, de ce nu, cu relația subtilă care se creează între actori și spectatori, adeseori ignorată. Pentru că da, e important să rămână ceva.
Publicul nu se poate reduce la o masă informă de consumatori, plătitori de bilete, care urmăresc doar divertismentul. Publicul nu poate fi privit doar din perspectiva plaisirismului. Teatrul e o întâlnire – semnifică întâlnirea dintre actor și spectator, comuniune și comunicare. Definiția lui Grotowski pune pe picior de egalitate două elemente indispensabile și interdependente. Însă, înainte să ajungem la comunicarea de tip actor-spectator, trebuie să existe comunicarea dintre actori. Și nu la nivel superficial, nu interesează relația dintre pauze, la o țigară, ci cea de pe scenă care poate să fascineze, să fie revelatoare, intensă, tulburătoare sau, pur și simplu, plictisitoare, stearpă. Există o criză a spectacolelor de comedie în teatrul românesc, în sensul în care nu se disting de celelalte spectacole nici prin genul lor, nici prin alte calități. Și de cele mai multe ori, lipsa relațiilor bine articulate la nivel de actori și personaje este de vină. Comicul nu se naște altfel. Este matematic, cere acțiune și reacție, cere atenție, sincron și prezență.
„Actorul trebuie să-și dezvolte în interiorul său o sensibilitate la impulsurile creatoare ale altora”, spune Michael Chekhov. În orice exercițiu, improvizație, scenă, atrage atenția asupra partenerului care trebuie urmărit, la fel cum îți urmărești propriile acțiuni. Privirea goală, „de pește”, mișcările corpului în dezacord cu acțiunea, simularea reacțiilor (sau nici măcar atât) la replicile partenerului de joc pot foarte bine să nenorocească un spectacol și, dacă nu-l distrug, atunci îl integrează imediat în categoria mediocrului. Comunicarea continuă și reciprocă pe scenă, chiar și după ce ți-ai rostit replica, e o regulă de bază care ar trebui învățată în școală, și nu un deziderat al spectatorului. „Ce chin este să joci cu actori care se uită la tine, dar văd pe altcineva și se raportează la vedenie, nu la tine! Asemenea parteneri sunt separați printr-un zid de cei cu care ar fi trebuit să comunice direct; nu percep nici replicile, nici intonația și niciun fel de mijloace de comunicare. Ochiul lor ascuns privește în depărtare și are halucinații. Să vă temeți de acest defect actoricesc periculos și ucigător! El se instalează foarte ușor și numai cu greu se lasă corectat”, își avertiza Stanislavski studenții, explicându-le că „dacă artiștii nu vor să scape din puterea lor atenția a o mie de oameni, aflați în sala de spectacol, trebuie să aibă grijă să nu întrerupă procesul de comunicare cu partenerul, cu sentimentele, gândurile, acțiunile lor personale, similare cu sentimentele, gândurile, acțiunile rolului pe care îl interpretează.” Relația actor-actor, urmată imediat de cea dintre actor și spectator reprezintă punctul zero în teatru. Fără cei doi vectori nu există teatru autentic, cu adevărat viu. Altfel spus, nu are loc nicio întâlnire, și atunci, de ce să ne mai chinuim?
Print