„Ce înseamnă pentru voi teatrul românesc?”; prima întrebare la primul seminar de Istoria teatrului românesc din primul an de facultate. Şi atunci, ca şi acum, răspunsul meu vine mai degrabă din suflet decât din experienţă, studiu sau raţiune. Patetic şi nostalgic, poate ilar şi anacronic, dar ce contează? E sincer.
Teatrul românesc înseamnă pentru mine Teatrul Bulandra cu Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Florian Pittiş, Mariana Mihuţ şi Rodica Tapalagă, mai înseamnă Teatrul de Comedie cu David Esrig, Lucian Giurchescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Stela Popescu, Vasilica Tastaman şi Sanda Toma, mai înseamnă Teatrul Mic al lui Radu Penciulescu, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Teatrul Nottara cu Sanda Manu, Dinu Cernescu, George Constantin, Ştefan Iordache, apoi Cătălina Buzoianu, Purcărete, Tocilescu, Dabija, Frunză; multe spectacole despre care am citit, câteva pe care le-am văzut înregistrate şi prea puţine pe care le-am aplaudat.
Mă uit la paragraful pe care tocmai l-am terminat şi văd nume puse între virgule. O enumerare injustă şi şchioapă care îi omite pe prea mulţi şi îi ordonează neloial pe alţii. Ar fi mai corect să spun că teatrul românesc, pentru mine, înseamnă o perioadă, o lume, o atmosferă. O perioadă când mica mare familie a teatrului era o lume care trăia într-o atmosferă irecuperabil de fecundă artistic.
Mi-e dor de ceea ce eu nu am avut niciodată. Ştiu că vorbesc din cărţi şi poveşti şi că efervescenţa teatrală a acelor ani s-a datorat şi unei sume de „întâmplări” mai mult sau mai puţin fericite. Însă voi continua să cred că nu doar istoria cu nefastele ei conjuncturi a dat teatrului acea fabuloasă suită de spectacole. Frica, cenzura, răutatea şi refuzul obedienţei nu pot crea. Sunt nocive şi pot doar acţiona ca factori motivaţionali. Oamenii, personalităţile lor puternice, talentul lor şi încăpăţânarea de a face teatru cu orice preţ. În asta cred. Şi dacă toate acestea ar fi existat în sine, meschin şi egoist, nu aş fi avut ce să răspund la prima întrebare la primul seminar de Istoria teatrului românesc. A fost un răstimp în această istorie când Artiştii îşi cunoşteau valoarea, se respectau reciproc dincolo de invidii şi formau o echipă în numele unei iubiri comune: Teatrul.
Timpul a trecut, teatrul a evoluat, montările devin din ce în ce mai sofisticate şi, de cele mai multe ori, personale. Temele rămân neschimbate, iar motivele pentru care publicul umple sălile de spectacol sunt fundamental aceleaşi. Nevoia de poveste, de eroi, de sentimente, de lacrimi şi hohote de râs. Catharsisul şi-a pervertit sensul iniţial, miza şi-a pierdut din sacralitate. Purificarea spirituală prin artă nu mai e demult posibilă într-o lume a violenţei în care nici măcar crimele nu ne mai impresionează – ne-am obişnuit cu prea multe şi am devenit brusc prea insensibili.
Normalitatea agresivă a cotidianului face ca emoţia sinceră în faţa unei „minciuni acceptate” să devină utopică. Rămâne, totuşi, nevoia de limpezire a gândurilor. A ochilor. O pauză de la vria nebună în care trăim. Nu de puţine ori corporatistul epuizat sau intelectualul scârbit intră în sală pentru câteva ore de linişte autentică şi relaxare activă a minţii. E firesc să rezoneze cu teatrul de imagine – viguros şi concret ca formă. E după chipul şi asemănarea lui homo workoholicum de secol XXI. S-a pierdut poezia şi inocenţa teatrului. Suntem prea isteţi ca să ne mai lăsăm păcăliţi. Şi nici timp nu mai avem.
Print