Poveştile sunt, poate, cel mai familiar mod de a fi creativ. O întâmplare spusă cu haz, o amintire împărtăşită la masa în familie, un basm vechi înainte de culcare, chiar şi un schimb de replici cu umor, orice formă ar avea povestea, atâta timp cât e bine spusă şi ascultată cu plăcere, rămâne una dintre cele mai autentice forme de comunicare. Nu cu emoticons, nu cu hashtag. De la un om către altul. De la un om pentru un altul. Iar teatrul este locul în care mergem tocmai pentru că avem nevoie să ni se spună poveşti; păstrează, încă, în convenţia lui, o puritate sinceră a felului în care oamenii îşi vorbesc prin împărtăşirea de poveşti. Triste, vesele, complicate, simple, colorate, monocrome, bogate sau modeste, poveştile pentru care mergem la teatru sunt felul nostru de a căuta o comunicare altfel decât prin informaţii şi bytes. Iar dacă povestea este spusă frumos, atunci primim împreună cu ea ceva în plus: emoţia – încă şi mai rară şi mai preţioasă.
„Republica Melania” de Irina Nechit, în regia lui Gelu Colceag, cu Rodica Mandache, la Teatrul Odeon, este un spectacol de poveste. O întâlnire cu un personaj, cu o lume şi cu sentimente adunate ca într-o bocceluţă brodată cu flori. Spectacolul armonios şi sincer îţi dă sentimentul de intimitate cu un text-metaforă, ale cărui sensuri depăşesc evidenţa extrapolării personajului la ţara de provenienţă. Melania este mai mult decât Republica Moldova. Este o bătrânică simpatică, ambiţioasă, plină de duioşie, muncitoare, nesofisticată, care se gândeşte serios la sfaturi utile, aşteaptă cu răbdare oaspeţi, îşi plânge dorul de copiii plecaţi departe şi de soţul plecat la cele veşnice, Timofte, pe care îl ia drept martor la singurătatea ei; o femeie care nu se vrea a fi specială, o femeie care a trăit cum a putut, ca oricare alta, dar care devine specială, pentru că alege să ne spună colţuri de amintiri.
Pe-ndelete, cu un umor atât de personal şi de molipsitor, Rodica Mandache ne ia de mână ca un ghid bun, într-o excursie printre amintirile acestui personaj de poveste. Alegerea de a vorbi în grai, cu un adorabil accent moldovenesc, moale şi cald, aduce un plus de farmec şi duioşie. O bunicuţă de pe coperţile groase ale cărţilor cu basme ale copilăriei prinde viaţă pentru noi. Şi are ceva din bunicuţele şi zânele bune din acele basme. Şi mai are şi altceva din bunicuţele noastre, cele care ne citeau sau inventau poveşti înainte de culcare. Sfătoasă până la Dumnezeu, cu harul povestirii, orice întâmplare venită de la ea, oricât de banală, îţi umezeşte ochii sau îţi arcuieşte buzele a zâmbet cald. Este acel personaj rar care ţi se lipeşte de suflet, pe care ai tot sta să îl asculţi şi care îţi e drag pur şi simplu. Cu o tuşă fină de cochetărie, cu auto-ironie şi puţină speranţă amestecată cu păreri de rău, această Melania pare un motoraş care toarce şi toarce şi bodogăne şi trece de la una la alta, încercând să îşi spună că e bine, că e frumos, că viaţa nu e doar un şir de durere şi întristări. Şi aşa „preface” cocostârci şi aşa scrie liste cu toţi cei morţi ai locului şi aşa aşteaptă şi aşa îşi aminteşte. Cu un amestec de resemnare şi bucurie de a trăi simplu. Uite-aşa.
Lumea pe care Adrian Damian a construit-o pentru Melania te cucereşte instant. Detaliile pe care le descoperi cu încetul te absorb încet-încet în viaţa ei şi simţi cum un efect de luptă te apropie de universul acestei femei pe care îţi doreşti să o descoperi din ce în ce mai mult. Intri parcă în această casă-metaforă, în această peşteră/monument funerar/paradis al unei vieţi grele, dar imaculate, în care credinţa şi simţul cel bun au fost călăuzele spre o fericire greu accesibilă în afara pereţilor albi. Gelu Colceag a mobilat rafinat şi minuţios parcursul poveştilor, a jalonat sonor trecerile dintre episoadele amintirilor şi a pus accentele inteligente de care era nevoie pentru ca această poveste să fie atât de seducătoare. Nu e nimic mai emoţionant decât sentimentul care îţi rupe inima de tristeţe în timp ce bătrânica cea care ţi-a devenit dragă îşi aminteşte cum râdea şi cum era să fie fericită.
Rodica Mandache este cuceritor de sinceră în acest spectacol. Cu o tehnică bine strunită se auto-comentează cu atâta poftă, supune îndoielii totul cu atâta inocenţă şi reuşeşte să te ţină prins în poveste de cum intră în scenă şi până la final. Se alintă cu măsură şi se emoţionează odată cu noi. Şi o vezi şi pe fetiţa care se juca de-a avionul, şi pe tânăra care se lua la trântă cu Petrică Morneală, şi pe soţia care ţinea casa cât era bărbatul plecat la război, şi pe văduva din râpa Baxanilor, şi pe mama care aşteaptă cuminte lângă telefon veşti de la copii, şi pe iubitoarea de cocostârci adorată de Panchiuşa cel izgonit – cel mai inteligent cocostârc din lume. Viaţa interioară a Melaniei parcă se rostogoleşte în vălătuci moi de vată peste noi datorită interpretării atât de nuanţate, diverse şi bogate a Rodicăi Mandache. Iar la aplauze palmele care se lovesc una de cealaltă parcă nu îşi fac treaba suficient de bine şi ai vrea să întinzi braţele până pe scenă într-o îmbrăţişare.
Există o singură scenă de care nu era neapărată nevoie – apariţia necunoscutului rătăcit la propriu şi la figurat în casa Melaniei şi în spectacol. O prezenţă fizică atât de concretă ca cea a lui Emanuel Varga rupe convenţia şi nu aduce nimic în plus. E doar un artificiu care putea la fel de bine să lipsească, odată cu întreaga scenă.
Dincolo de mici reglaje, spectacolul „Republica Melania” este o întâlnire de suflet cu o poveste spusă frumos. Melania este un personaj pe care vrei să îl revizitezi, care îţi aduce bucurie în mod paradoxal, chiar dacă povestea sa nu este tocmai fericită. Dar n-ai ce-i face; ţi-e dragă şi ai tot sta acolo cu ea, în râpă, unde îşi are casa cea albă şi înţesată de cocostârci „prefăcuţi”.
Teatrul Odeon
Republica Melania de Irina Nechit
Regia: Gelu Colceag
Scenografia: Adrian Damian
Asistent regie: Alexandru Bogdan
Light-design: Cristian Niculescu
Video: Luca Achim
Cu: Rodica Mandache și Emanuel VargaFoto Andrei Runcanu
Print