Retox, poveste despre o țară și un teatru occidental xeroxate

„România este țara occidental xeroxată”. R.E.T.O.X. Titlul spectacolului lui Eugen Jebeleanu, pus în scenă la UNTEATRU, reflectă în egală măsură două lucruri: pe de o parte, realitatea noastră socială, pe de altă parte, faptul în sine că teatrul „social” al momentului, din care se revendică și „Retox”, este el însuși „occidental xeroxat”.

Inteligent gândit și la fel de inteligent interpretat, cu un text-poem bine scris, spectacolul de la UNTEATRU pune însă și o altă problemă, pe lângă cele multe pe care, evident, le țintește. Oare acest tip de teatru ce se dorește nou, cu forme noi, cu întrebări noi, cu idei noi, despre lumea nouă de lângă noi și din noi, care își propune să scurtcircuiteze sensibilitatea amorțită a omului contemporan prin repetarea permanentă a unor aceleași teme, nu cumva se autosubminează? Așa cum un cuvânt, prin repetare, își poate pierde sensul? Oare aceste forme noi atât de clamate, originalitatea și tendințele și direcțiile… nu se duc cam toate în aceeași zonă și în aceeași direcție? Incomunicarea, violența, alienarea contemporană, Facebook-ul, agresivitatea gen Știrile de la ora 5, desigur, filtrată artistic, pedofilia, copiii abuzați, homosexualitatea și dramele ei – toate astea nu ajung oare la un moment dat, prin repetare, mai degrabă să tocească instinctul și sensibilitatea spectatorului, ratându-și tocmai scopul principal? Aceste probleme, unele vechi de când e lumea, altele doar modificate, mai mult sau mai puțin genetic de societatea contemporană, nu devin, oare, agresive prin modul în care-și cer dreptul la o originalitate cu orice preț? Și nu ne topesc, oare, pe toți în același „sat global”, care în fond elimină orice formă de originalitate, comunizând gusturi, probleme, idei, drame, anulând individualitatea și, într-un mod extrem de subtil, alteritatea? Și nu cumva teatrul de această factură nu face altceva decât să se „alinieze” la o linie occidentală, devenind astfel, de multe ori, doar o franciză?

Spectacolul lui Eugen Jebeleanu este, e-adevărat, mai subtil de-atât. În primul rând, pentru că tuturor clișeelor despre România pe care ne place să le repetăm cu voluptate, textul lui le opune o privire din afară. Străinul care vede în România „țara contrastelor”. Străinul care vrea să scrie o piesă despre România pe care el o descoperă altfel.

Construit exclusiv pe o dimensiune orizontală a existenței, deși de-a lungul multelor întrebări fără răspuns pare să caute sau măcar să tindă spre o dimensiune verticală, „Retox” cel nerecomandat sub 16 ani se deschide cu o proiecție pe zidurile din cărămidă de la UNTEATRU (video designer Cinty Ionescu). Efect garantat, dublat de vocea cu accent ușor străin care repetă obsedant cuvinte despre România, țara contrastelor, țara lui Eliade și-a lui Brâncuși, dar și a lui Dracula și a Nadiei Comăneci… Pe acest fundal, trei siluete negre, lângă trei microfoane negre, cu fire care coboară de undeva de sus, din zid, vor contura timp de o oră un fel de profil psihologic al unei țări și al oamenilor care trăiesc în ea. Cele trei personaje sunt, în fond, trei tipuri de energie, fără carne, fără personalitate distinctă, fără CV. Doar cu un trecut din care se decupează un unic fragment determinant pentru existența ulterioară, un punct în care viața a început și s-a oprit în loc, lăsând acum în urma ei trei ființe alienate, rupte, ruinate, fiecare vorbind despre propria ruină pe o altă voce și cu o altă inflexiune, dar spunând, de fapt, aceeași poveste sau, mai bine zis, non-poveste.

Și totul începe cu întrebarea – poate singura care are un răspuns – „Câte minute durează o viață de om?”. Și afli imediat că, în România, conform statisticilor, durata medie de viață în rândul populației feminine, exprimată în minute, nu în zile, luni sau ani, este cea mai mică din Europa… Pe fondul alienant al unor imagini cu Bucureștiul cu reclame luminoase într-o noapte ploioasă, încep să curgă gânduri emise de o voce (mai degrabă decât de o ființă), nu tristă, nu melancolică, nu nostalgică, ci doar

resemnată. O resemnare seacă și rece, așa cum o exprimă vocea Emiliei Dobrin, venind din interiorul uscat și ruinat al unei femei ce se apropie de finish-ul minutelor de viață, conform statisticilor… În mijloc, un bărbat – Conrad Mericoffer – cu personalitatea zdrobită de un tată care se ghidează după principiul (pur românesc?!) „eu te-am făcut, eu te omor” și a cărui nevoie de afecțiune îl condamnă la un egoism ce-l face în aceeași măsură violent și vulnerabil. Iar lângă el, o altă femeie – Camelia Pintilie –, fetița pe care tatăl o viola când era mică și ale cărui degete pare să le simtă încă în pantalonii de pijama. O ființă cu o personalitate amputată, oprită în loc, în acel punct din creierul ei care se activează de fiecare dată ca la atingerea unui fier înroșit. Camelia Pintilie o interpretează însă fără afectări, cu răceală și o autodistanță bine dozate.

Aceste trei ființe pierdute în întuneric, care vorbesc la microfon parcă de pe „tărâmul celălalt”, sunt trei monologuri solitare ce nu se întâlnesc decât în aceeași formă de dispreț la adresa României. Conrad Mericoffer, în două momente de „alpinism”, escaladează încet, cu viteza unui păianjen negru, zidurile din cărămidă, mai puțin pentru a căuta să iasă la lumină, cât, mai degrabă, de dragul construirii unei imagini a două realități opuse: închisoarea și dincolo de ea. Cele două părți ale baricadei. Înăuntru și în afară (cu referire atât la realitatea dinăuntru, cât și la cea din afară). Și, mai mult, acest înăuntru și în afară devin evidente atunci când silueta lui cățărată pe zid se suprapune pe imaginea senină a lui Yann Verburgh din filmul proiectat pe același zid…

În final rămân multe întrebări, rostite cu voce tare, conturând realitatea unei Românii „doar așa”… „De ce la noi există Pro TV?”, „De ce la alții există Pro TV Internațional?”, „De ce la noi trebuie să moară și capra vecinului?” „De ce românii au talent?”, „De ce la noi se construiește Catedrala Mântuirii Neamului?”, „De ce eu nu pot?”

Compagnie 28 și Teatrul Unteatru

RETOX – România este țara occidental xeroxată, de Eugen Jebeleanu

Distribuție: Emilia Dobrin, Conrad Mericoffer, Camelia Pintilie, Pompilius Onofrei și Yann Verburgh

Un concept scenic de Yann Verburgh

Set & costumes design Velica Panduru

Soundtrack Alex Turcin-Halka

Video designer Cinty Ionescu

Un spectacol de Eugen Jebeleanu

Foto UNTEATRU