Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Ar trebui sau nu ar trebui un spectacol de teatru să modifice spectatorul? Ar trebui ca publicul să plece acasă reflectând la ceea ce a văzut sau să uite imediat ce a intrat în stația de metrou? Întrebări la care veți răspunde da. Un da clar și categoric. Dar oare, să fie chiar așa?
Teatrul Național din București a lansat recent invitația de a vedea spectacolul Revizorul, în regia lui Felix Alexa după textul lui N.V. Gogol. Și nu ne invită doar să ne autocunoaștem și să vizionăm răbdători una dintre fațetele noastre, ci și să râdem de noi, să realizăm că suntem penibili și mincinoși, în timp ce ne căutăm o justificare. Ce invenție minunată, să râzi de tine! Pentru că ne plac luxul și kitschul, primarul, interpretat de Mihai Constantin, are parte de o intrare apoteotică, într-un BMW de ultimă generație cu publicul său de o parte și de alta, public care îl așteaptă servil, cu ochii măriți și mâinile strânse la piept. Bobcinski și Dobcinski abia răsuflând, fugăriți mai degrabă de obsesia lor de a bârfi, anunță că un anumit revizor a sosit deja în orașul lor și a început investigația. De necrezut, de nevăzut, imposibil să li se întâmple tocmai lor așa ceva! Conflictul izbucnește, primarul la fel, toți sunt în alertă și caută soluții cum să ascundă mai bine mârșăviile, gunoiul de pe stradă, bolnavii din spital.
Deși prin personaje se vrea reflectată imaginea noastră de astăzi, acestea nu sunt cele pe care le-ai vedea pe stradă. Costumele lor au un aer ponosit, vetust de parcă s-ar fi întors din trecut ca să-ți relateze că, deși tu te îmbraci astăzi de la mall după ultima modă, în esență ești ca ei. Mihai Constantin interpretează primarul tipic de provincie, „prost bâtă”, mai mult decât mediocru, total insensibil la nevoile celorlalți și nu imoral, ci aproape amoral. El e liderul care conduce șleahta de subalterni cu nimic mai străluciți decât ei. Fiecare personaj are o hibă, profesorul e sâsâit, dirigintele poștei e mărunțel și băgăcios, preotul e o marionetă a puterii, judecătorul e preocupat de spălările lui de bani, iar singura femeie printre ei, directoarea spitalului… este ca orice femeie printre bărbați. Duetul Bobcinski – Dobcinski este de departe cel mai interesant. Ei sunt imaginea masei, veșnic dezinformați, dornici să se afle în prezența persoanelor celebre și niciodată să nu le scape ultima știre de cancan. Spre deosebire de Mihai Calotă care preferă o abordare mai rezervată, Claudiu Bleonț își energizează la maximum personajul. Bobcinski e într-o permanentă stare de febrilitate ca muncitorii de pe Wall Street și de multe ori îl acaparează pe Dobcinski. Dacă cei doi ar fi trebuit să-și reflecte reciproc imaginea, acest lucru nu a reușit.
Familia primarului este după chipul și asemănarea sa. Anna Andreevna, soția lui interpretată de Ana Ciontea, e acea damă care nu va accepta niciodată că a îmbătrânit și i-a trecut vremea și care dă în ridicol în fiecare situație. Ea oferă dezinvoltură acestei femei și, în mod special, reușește să inducă sentimentul că e geloasă pe tinerețea fiicei sale și e la limita de a i se transforma, mai degrabă, în dușman decât în prietenă. Ilinca Manolache interpretează o fiică a unor părinți fără valori și coloană vertebrală. La rândul ei trăiește sub influența prejudecăților și, chiar dacă încearcă să iasă de sub acest tipar, este imposibil, căci nu are niciun model demn de urmat în jurul ei. Nu există niciun personaj pozitiv. Ne-am afundat într-o mlaștină a umanității printre vrafuri de documente butaforice, în mijlocul cărora domnește imensul pat al poftelor omenești ce par să nu aibă limite. Scenografia realizată de Andrada Chiriac și costumele personajelor intră în contrast cu muzica lui Mozart, Ceaikovski sau Șostakovici. Kitschul costumelor și hiperbolizarea intenționată a elementelor de decor (patul, documentele-turn, mașina etc.) se opun muzicii elegante și rafinate.
Hlestakov, interpretat de Marius Manole, e un bum de energie, când timid, când îndrăzneț, un păpușar care nu știe că la rândul lui e în mâinile altui păpușar…Momentul în care își declamă toate averile și cunoștințele e un spectacol în sine. Se îmbată cu propriile minciuni, e amețit de toată viața sa imaginară, e îndrăgostit de arta pe care nu a creat-o niciodată. El are meritul de a te face să te îndoiești că Dostoievski a scris Crimă și pedeapsă, și nu Hlestakov. Există un nivel mediu și unul superior. Dacă în celelalte personaje predomină mediocrul și sunt oglindirea a ceea ce vedem la televizor sau în ziare, în personajul lui există un nivel superior al înțelegerii. El minte sincer și tu ca spectator simți asta. Aproape că l-ai crede și te bucuri că reușește să-i tragă pe sfoară pe toți ceilalți. Marius Manole reușește să-l salveze pe falsul revizor în fața spectatorului. Așa cum însuși Gogol spunea: „Hlestakov nu minte deloc cu răceală sau cu fanfaronadă teatrală: minte cu sentiment.” Numai că personajul nostru se mișcă cu rapiditatea cu care minte. Printr-o mișcare corporală plină de vervă, actorul plasticizează nebunia în care personajul trece de la o minciună la alta.
În acest spectacol nu e nimic fals, așa e societatea. Poate că s-a mai rafinat între timp, căci oricât ne-am ponegri țara, ea și personajele sale tipice se dau după moda occidentală, inclusiv în ale minciunii. Spectacolul e imaginea din oglindă, o imagine deformată, în care nu toate elementele se potrivesc căci e un amestec de vechi și nou. Modifică acest spectacol publicul într-unul fel? Îl face să conștientizeze încă o dată ceea ce știa. Că trăim într-o interminabilă mascaradă, în care nu mai există nici măcar privilegiul de a minți cu seniment. Ca simplu spectator, am o singură întrebare. Ce noutate îmi aduce mie acest spectacol cu un aer atât de fastuos?
Print