Richard 2, Counter-Strike şi aripi frânte

Coroana şi tronul – cele două simboluri ale puterii folosite de Shakespeare, despre care se pot scrie rafturi întregi de bibliotecă. Fascinaţia acestor obiecte şi jocul pervers-voluptuos al seducţiei în care cei mulţi îşi pierd, odată cu raţiunea, şi viaţa. Orice nouă înscăunare presupune o crimă. Modalitatea de a dobândi aceste însemne hipnotice trece obligatoriu prin sânge şi uneltire. Trădarea şi sabia înfiptă adânc în cel care le deţine e un express road cu destinaţia Putere. Pentru că, de fapt, coroana şi tronul sunt icoanele la care se închină cei care slujesc acestei zeităţi macabre – Puterea. Mai crudă şi mai seducătoare decât orice divinitate, Puterea nu este mijloc, ci scop. Iar odată ce îi cazi pradă şi te crezi stăpân pe ea, te încolăceşte ca un şarpe constrictor şi te sugrumă cu greutatea ei nemiloasă.

Spectacolul „Viaţa şi moartea lui Richard al II-lea” regizat de Radu Iacoban la Teatrul Mic nu se poate sustrage de la destinul tuturor montărilor pieselor istorice shakespeariene şi stă sub semnul aceleiaşi fascinaţii pentru putere. Doar că nu se lasă aplatizat de acest morb ameninţător, ci alege să foreze mai adânc în zona mineritului ludic conţinut de text, lăsând în adormire tezaurul metalelor greoaie. În decorul imaginat de Tudor Prodan ca un acoperiş stilizat al lumii moderne, acţiunea prin care Richard al II-lea este detronat de vărul său Bolingbroke pare desprinsă dintr-un joc video bine stăpânit de un adolescent dependent de tastatură, care uită să mai ajungă la şcoală. Prin atmosferă şi ritm, sentimentul că te afli în plin Counter-Strike e speculat şi livrat inteligent tuturor spectatorilor care au avut mai mult sau mai puţin tangenţe cu acest univers virtual. Iar ca bonus, tronul este nici mai mult, nici mai puţin decât un soi de navetă spaţială gata de lansare în formă de cruce, pe care stă scris codul criptic pentru radio to router.

Opţiunea regizorală nu îl cruţă deloc pe tânărul rege. Dimpotrivă. Îl maturizează şi îl responsabilizează. Richard-ul lui Radu Iacoban nu mai este plăpândul lui Shakespeare care greşeşte prin non-combat, ci un mic tiran în devenire care prezintă toate simptomele bolii puterii – manipulează şi se bălăceşte în prerogativele regale care îi permit să se joace infantil şi feroce cu destinele celor din jur. În scena de început, Mobray şi Ducele de Heregord nu sunt exilaţi din cauza unei vini reale, ci dintr-un capriciu al unui Richard aproape violent. O alegere riscantă care seduce iniţial, dar îşi descoperă minusurile pe parcurs. Atunci când tronul lui Richard este ameninţat de răscoala condusă de Bolingbroke, nu mai poţi empatiza cu el. Cu toată transformarea lui, cu toată fragilitatea pe care ne lasă să i-o contemplăm, nu mai poate să îţi fie la fel de aproape după ce ştii că-şi merită soarta. De cealaltă parte nici Bolingbroke nu este eroul pe care să îl susţii. Venit parcă de nicăieri, ajunge la tron prin trădare. Această alegere de a pune în cele două colţuri ale ringului doi anti-eroi care să îşi dispute titlul este pe cât de inteligentă, pe atât de riscantă. E nevoie de multă bunăvoinţă intelectuală din partea publicului pentru a asimila propunerea ca pe o realitate virtuală. În poveşti avem nevoie de eroi. E mai greu de acceptat că toţi greşesc şi toţi au dreptate în acelaşi timp. Artificiile exterioare ale acestei lecturi regizorale contribuie şi ele la acest amestec de bune inteţii confuzante; curtea care complotează este desprinsă parcă din filmele cu colaboraţionişti, o revoluţie bolşevică în toată regula, Bolingbroke aduce cumva a neo-nazi, camerele de supraveghere de-a dreptul orwelliene sunt şi ele parte a aceluiaşi univers totalitarist compus din piese apaţinând mai multor puzzle-uri. Impresia generală e aceea a unui copil inteligent, plin de imaginaţie, cu multe cărţi citite, care se joacă pe nerăsuflate de-a prea multe deodată şi le-o ia înainte partenerilor de joc. Codul de lectură e pe cât de ofertant, pe atât de dezorientant pentru companioni mai puţin familiarizaţi cu acest stil eclectic şi ludic. Iar lipsită de bucuria acestor chei de interpretare, povestea în sine emoţioneză şi impresionează prea puţin.

Distribuţia funcţionează unitar în această convenţie a unei modernităţi ce păstrează câteva hinturi de istorie. Ionuţ Vişan (Richard al II-lea) construieşte un arc solid care nuanţează şi motivează transformarea personajului. Cu o naturaleţe artistică deloc forţată, bine controlat şi mereu dublat de gând consistent, ludic şi sigur pe sine, reuşeşte şi să contrarieze, şi să emoţioneze şi trece de la nonşalanţa infatuată de la început la căinţa şi asumarea solară din final, glisând deloc forţat cu sentimentele şi acţiunile sale. Tudor Aaron Istodor (Bolingbroke) are atu-ul staturii sale, domină scena, dar energia pe care o degajă rămâne undeva la jumătatea drumului. Cumva prea relaxat şi neconvins de ceea ce spune, nu are stăpânirea de sine a unui veritabil lider. Felul său artistic de a fi care se pliază perfect pe rigorile cinematografice, pe scenă lasă de dorit. Cristi Iacob stăpâneşte foarte bine toate mijloacele de transformare între cele trei personaje pe care le interpretează. Găseşte tonul just al fiecăruia, ticul specific şi temperatura interioară variază în funcţie de situaţia pe care o joacă. Concentrat şi cu o charismă pe care o foloseşte fără să abuzeze, construieşte relaţii în scenă şi privirea sa completează fericit gândul care îi conduce personajul. Vlad Logigan (Aumerle) este şi el foarte prezent şi vital, nu lasă neacoperită nicio secundă de joc şi încasează just situaţiile pe care le foloseşte ca pe trambuline de pe care îşi lansează replicile şi reacţiile. Alexandru Voicu, Cezar Grumăzescu şi Andrei Seuşan funcţionează bine acordat. Schimbă la vedere personajele pe care le interpretează şi intenţiile lor şi se completează reciproc cu multă atenţie pentru partener. Gabriela Iacob are de înfăţişat cele trei ipostaze feminine din spectacol şi o face cu destul de multă încrâncenare, destul de uniform, cu sinceritate, dar fără o personalitate individualizantă.

„Viaţa şi moartea lui Richard al II-lea” este o propunere foarte fresh de reinterpretare a unei piese istorice nu foarte ofertante. Este un spectacol cu nerv, care spune cu destul de mult umor povestea tristă a jocurilor de putere. Îndrăzneala nu este în sine o virtute; trebuie completată şi de luciditate, logică şi creativitate. Cu toate ambiguităţile şi micile exagerări în forţarea limitelor interpretării, Richard II îşi trăieşte viaţa şi îşi moare moartea cu spectaculozitate şi emoţie pe scena Teatrului Mic.

Teatrul Mic, București

„Viața și moartea lui Richard al II-lea” de William Shakespeare

Regia și versiunea scenică: Radu Iacoban

Scenografie/costume/video design: Tudor Prodan

Light design: Bogdan Gheorghiu

Traducere: George Volceanov

Distribuție:

Richard al II-lea: Ionuț Vișan

Henry Bolingbroke, duce de Hereford: Tudor Aaron Istodor

Gaunt, York, Episcopul Carlisle: Cristi Iacob

Aumerle: Vlad Logigan

Mowbray, Bushy, Northumberland: Alexandru Voicu/Lucian Iftime

Ducesa de Gloucester, Regina Isabel, Ducesa de York: Gabriela Iacob

Green, Willoughby, Grădinar: Cezar Grumăzescu

Bagot, Ross, Grădinar: Andrei Seușan