Binele şi frumosul sunt banale. Un erou splendid, călare sau nu pe un cal alb, cu mantie sau armură strălucitoare, plin de calităţi şi prea lipsit de orice defect, impecabil, moral, la braţul căruia se află o eroină la fel de splendidă, plutind, parcă într-o lumină albă, suavă şi virtuoasă, păşind pe un pat de iarbă cât mai moale şi cât mai verde, sub un cer ireal de senin şi albastru scrutat de o pereche de columbi imaculaţi – un tablou încremenit în perfecţiunea lui, aproape kitsch, care nu stârneşte mai mult decât un suspin de melancolie puerilă, pe lângă care treci neimpresionat în căutare de ceva mai verosimil şi mai puţin artificial. Răul, pe de altă parte, imperfectul, urâtul estetic, aberaţia, sunt generatoare de conflict şi fascinaţie. Anti-eroul nu tocmai frumos, contorsionat la minte şi trup, cu gânduri sumbre, aflat perpetuu sub o stea fără noroc, apăsat de nori grei, învăluit în ceţuri şi nuanţe de gri, cu ochi sticloşi, zâmbet spart şi pas şovăielnic va fi mereu mult mai atrăgător şi mai seducător tocmai pentru stranietatea sa.
„Richard al III-lea” de William Shakeaspeare, tradus şi adaptat de Daniela Dima, în Regia lui Andrei Şerban la Teatrul Bulandra este spectacolul care creează simbioza aproape perfectă între frumosul estetizant şi răul fascinant. Eroul shakespearian rămâne un monstru inteligent care complotează fără milă, disimulează abject şi ucide fără regrete pentru a obţine însemnele puterii. Lumea din jurul lui, însă, e la fel de putredă interior, de meschină şi cu nimic mai luminoasă sau merituoasă, însă cu mult mai bine mascată de aparenţe de virtuţi şi eleganţă. Nici Clarence cel stupid şi superficial, nici Regele Eduard cel demagog şi nesăbuit, nici Elisabeta cea avidă de putere, cocoţată peste noapte la un rang ce îi depăşeşte ţinuta şi deprinderile nu tocmai regale, nici Prinţul de Wales cel ignorant şi abulic, nici lorzii Hastings, Dorset şi Rivers, mereu interesaţi să cadă în picioare, continuu preocupaţi de propria poziţie, gata oricând pentru orice compromis, nici ducele de Buckingham cel abil în comploturi, nimeni din jurul lui Richard nu e cu nimic mai bun sau mai pur în intenţii decât `monstrul” pe care natura l-a accesorizat cu însemnele fizice ale diformităţii sufleteşti de care suferă, însă, cu toţii.
Pe Richard e uşor să îl identifici imediat ca fiind rău din cauza atributelor sale fizice. Te sperie apariţia sa diformă. E mai greu să îi crezi capabili de crime şi uneltiri pe carismaticii săi fraţi, pe frumoasa lui cumnată sau pe lorzii cei blonzi ca spicul de grâu sau bruneţi ca pana corbului. Aparenţa frumosului puternic estetizant, în care costumele create de Fruzsina Nagy nu doar îmbracă aceste personaje lipsite cumva de epocă, ci poartă caracterele fie la reverul redingotelor, fie în pliurile rochiilor, există în tot spaţiul acesta gândit de Andrei Şerban. Pare foarte luminos şi viu colorat, stilizat, elegant, dar este, de fapt, o închisoare cu pivniţe din care ies aburii urii şi cu scări şerpuinde către un înalt în care nu aşteaptă nicio izbăvire. Un labirint cu multe intrări şi ieşiri în acelaşi spaţiu în care orgoliile şi intrigile convieţuiesc în spatele aparenţelor politicoase, joviale şi colcăie întru minciună şi crimă.
„Richard al III-lea” de la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra nu este un one-man show cu un anti-erou secondat de terţi pe care să îi căsăpească sistematic, ci o lume profund coruptă care îl are ca exponent pe acest nefericit al sorţii, condamnat din naştere să poarte la vedere pecetea răului de care suferă toată stirpea sa. Această premisă aleasă de Andrei Şerban nu îl transformă pe Richard într-o victimă, nu îi diminuează cu nimic fascinaţia diabolică, ci, dimpotrivă, oferă o motivaţie mult mai puternică, îi ascute şi mai mult muchiile personalităţii sale malefice şi pune într-un context şi mai dur acţiunile din piesa lui Shakespeare. Scena de aşa-numită seducţie a lui Lady Anne, mereu văzută ca o enigmă datorită a ceea ce pare lipsă de verosimilitate din construcţie, primeşte o motivaţie imbatabilă şi e clarificată cu maximul de autenticitate: văduva care încă îşi plânge soţul şi socrul ucişi chiar de mâna lui Richard îl acceptă pe ucigaş pentru că îşi doreşte în continuare puterea. Nu e vorba de nicio vulnerabilitate, de nicio seducţie, ci de un calcul matematic rece. O rezolvare de cristal a uneia dintre cele mai cunoscute scene din dramaturgia universală. La fel, scena de căinţă a Regelui Eduard al IV-lea, momentul unicului puseu de conştiinţă veritabilă, dar tardivă, devine foarte puternic şi se decupează în tot acest carusel de şantaje şi minciuni.
Impactul violent pe care îl poartă mesajul spectacolului semnat de Andrei Şerban are toate premisele de a pune spectatorii pe gânduri fără alte artificii şi adaosuri. Alegerea de a sublinia ostentativ, prin inserturi de replici multe citate 1 la 1 din discursurile deşănţate ale pseudo-tiranilor contemporani cocoţaţi fără ruşine la putere, aluzii la autostrăzi neterminate, stadioane în pantă, #rezist şi dedicarea unei scene întregi acestui citat brutal din realitatea pieţei în care se protestează şi se fac promisiuni nesimţit de mincinoase anulează farmecul subtil al nuanţelor şi al sugestiei rafinate care incită intelectul şi pune în loc o parodie mult prea didactică; degetul care ne arată pe noi cei din sală, inerţi, lipsiţi de simţ civic şi egal vinovaţi pentru răul contemporan prin nepăsarea şi lenea noastră morală este disproporţionat ca formă. Acelaşi mesaj ajunge la spectatori şi fără să fie nevoie de aceste demonstraţii politico-sociale îngroşate şi subliniate, prin însăşi percutanţa convenţiei teatrale solide şi susţinute de întreg eşafodajul spectacolului. Suntem de aceeaşi parte a baricadei mulţi dintre cei care venim în sala de teatru. Iar cei care ar avea nevoie de atâtea explicaţii şi demonstraţii fie nu îşi cumpără bilet la teatru şi preferă televiziunile de ştiri atât pentru (dez)informare, cât şi pentru entertainment, fie râd şi nici măcar nu îşi dau seama de ce râd. Efecul acestor inserturi este cel al unui foc de tun tras pentru a goni o muscă şi dezechilibrează o demonstraţie scenică atât de compactă şi percutantă în coerenţa ei.
Distribuţia spectacolului funcţionează într-un sistem de joc cu două vârfuri: Marius Manole (Richard) şi Cornel Scripcaru (Prinţul de Wales şi Lady Margaret). Pentru Marius Manole întâlnirea cu acest Richard împins la paroxism, cu trăsăturile potenţate de viciul din jur, rău sui-generis, cu vină motivată şi cu atât mai greu de purtat este un moment de graţie. Dedicarea, implicarea, asumarea acestui personaj funcţionează la cele mai înalte cote, iar rezultatul are atâtea faţete şi nuanţe şi tonuri şi ritm perfect acordat, încât prezenţa sa scenică este copleşitoare. Marius Manole îi dă nu doar forţă în rău lui Richard, ci aruncă şi câţiva stropi de candoare, fragilitate, umor şi milă peste tot putregaiul sufletesc pe care îl răscoleşte cu voluptate. Fără nicio ostentaţie, se lasă condus de voinţa regizorală şi reuşeşte un portret în tuşe de toate formele, de la cele mai pronunţate, la cele mai subtile.
Cornel Scripcaru este elementul surpriză al montării; cel mai mare pariu al spectacolului şi cea mai rafinată reuşită actoricească. Două roluri care aparent sunt voit parodice devin cele mai emoţionante, puternice, asumarea cea mai concretă a formei susţinute de gând, intenţie, motivaţie, un cumul de calităţi actoriceşti într-un mix perfect ponderat. Ochii lui Cornel Scripcaru se văd în spatele vălului şi ale perucii naive. Privirea lui are o intensitate care hipnotizează sala, iar emoţia pe care reuşeşte să o construiască replică după replică, polifonia de sentimente pe care le adaugă în crescendo, ritmul condus parcă de o ureche muzicală perfectă, detaliile ţinute sub control, fiecare gest şi fiecare pauză, totul păstrat la o intensitate constantă, tot constructul său scenic nu are nicio fisură.
George Ivaşcu îşi deschide evantaiul expresivităţii sale şi jonglează cu mimica fiecărui personaj pe care îl interpretează, impresionează cu intensitatea trăirilor în monologul de căinţă al Regelui Eduard al IV-lea şi pigmnetează cu umor scenele în care acaparează atenţia cu gesturi şi comentarii ample. Rodica Lazăr (Regina Elisabeta) are un parcurs scenic fragmentat şi oscilează între un echilibru bine ponderat între expresivitate şi gând şi derapaje în care forma depăşeşte contururile necesităţilor personajului. Alexandra Fasolă (Lady Annne) are un gând interior puternic, amestecat cu o fragilitate pe care o maschează subtil. Mirela Gorea (Ducesa de York) frazează foarte decupat fiecare silabă şi decupează ritmat cuvintele, însă forma pe care a găsit-o nu generază emoţia dorită în relaţia cu fiul său. Cătălin Babliuc, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State şi Lucian Ifrim au concentrarea justă şi se armonizează construind această lume de lorzi şi duci şi nobili care roiesc în jurul puterii.
„Richard al III-lea” în regia lui Andrei Şerban este un spectacol-lecţie; ca un curs universitar construit în aşa fel încât orice student mai dibaci sau mai lent în a-nţelege să plece acasă cu toate informaţiile necesare pentru examen. Are suficient umor cât să fie entertaining, are suficient dramatism cât să te facă să îl iei foarte în serios şi să îi acorzi atenţia ta sinceră, are creativitate şi expresivitate, emoţie atât cât să nu îţi dea voie să îl uiţi prea repede şi un mesaj explicat pentru toate nivelurile de receptare. La final, când locul luminosului Richmond, eroul pe cal alb, e luat de aceeaşi siluetă a unui Richard perpetuu, cu zâmbet de hienă, nu mai ai nevoie de explicaţii şi discursuri pentru a şti că istoria nu e decât o roată de moară care se învârte şi macină speranţe, bune intenţii şi promisiuni, transformandu-le în praf şi pulbere.
Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”
„Richard al III-lea” de W. Shakespeare
Regizor artistic: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Decor: Andrei Șerban
Consultant spațiu scenic: Octavian Neculai
Costume: Fruzsina Nagy
Muzica: Raul Kusak
Hair styling: Ligiana Mandea
Make-up: Valentina Sandovici, Cristina Sinoaie
Asistent decor: Vladimir Iuganu
Asistent costume: Dalma Zsuzsanna Szőke
Distribuția:
Richard …………………………………………………………………..MARIUS MANOLE
duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-leaRegele Eduard al IV-lea
Un ucigaș GEORGE IVAȘCU
Lordul Primar al LondreiRegina Elisabeta
soția lui Eduard al IV-lea RODICA LAZĂR
Un călugărRegina Margaret
văduva regelui Henric al VI-lea
Copilul Eduard, prinț de Wales CORNEL SCRIPCARU
fiul lui Eduard al IV-lea
ShakespeareLady Anne,
mai târziu ducesă de Gloucester și regină, anterior
casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea; ALEXANDRA FASOLĂ
Un CălugărDucele de Buckingham ……………………………………………….CĂTĂLIN BABLIUC
Hastings, Lordul șambelan ADRIAN CIOBANU
Un CetățeanGeorge, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea
Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta CONSTANTIN DOGIOIU
Sir Richard Ratcliffe
Un cetățeanBrakenbury, locotenent al Turnului
Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară ALIN STATE
CatesbyLord Stanley
Un Ucigaș LUCIAN IFRIM
Un CetățeanDucesa de York …………………………………………. …………….MIRELA GOREA
mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence și a regelui Eduard al IV-leaCopilul Richard, duce de York
O Cetățeană CATINCA MARIA NISTOR
Un Căpitan
Print