Face parte din Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” de la Oradea. A petrecut deja mai mult de un deceniu pe scena profesionistă, pe care a interpretat partituri din toate zonele teatrului, de la tragedia antică la comedia bulevardieră. Actor de forţă, Richard Balint este deschis spre tot ce i se oferă şi bucuros că profesia a fost cea care l-a ales pe el, nu invers. Printre spectacolele în care îl puteţi vedea se numără „Scripcarul pe acoperiş” şi „Biloxi Blues”, la teatrul din Oradea, oraş în care joacă şi în producţii independente. Face parte şi din distribuţia spectacolului „Full Monty” de la Naţionalul timişorean. Despre drumul spre scenă, despre bucuriile şi tristeţile actorului din România de azi, am dialogat cu Richard Balint în vacanţă, între un sfârşit şi un început de stagiune.
S-a încheiat o stagiune în care aţi jucat roluri de amploare. Ce faceţi vara asta?
Vara asta mă pregătesc pentru alte roluri de amploare la Radu Afrim şi Szabo K. Istvan. Dacă însă întrebarea se referă la ce fac în vacanţă, răspunsul e simplu: fotografii, multe fotografii cu noul meu aparat!
Apropo de vară, ne-aţi putea povesti amintiri dintr-o vară de neuitat?
În general, verile trec cam la fel în ce mă priveşte: mici excursii la munte, obligatoriile vizite la părinţi… Totuşi, pot spune că vara în care eu şi Vichi, soţia mea, ne-am hotărât să ne căsătorim a fost cea mai nebună. După un an petrecut la teatrul din Baia Mare am hotărât să mă mut la Oradea. A fost un an destul de dificil, mai ales din cauză că eu locuiam în Baia Mare, Vichi în Cluj, unde făcea masterul, şi când ne-am reunit la Oradea, unde tocmai luasem concursul şi unde Vichi se înscrisese la Facultatea de Drept, hotărârea de a ne căsători a venit natural, dar cam abrupt pentru părinţii noştri! Aşa că am hotărât să facem doar cununia civilă. Şi cât ai noştri făceau înnebuniţi pregătirile, noi am plecat ca ajutoare pe un şantier arheologic, unde ne-am şi întors ca proaspătă familie mai apoi, sărbătorind prin muncă. De menţionat că viitorii socri m-au văzut pentru prima oară la faţă doar cu o săptămână înainte de eveniment…
Dar din vara/ toamna în care aţi devenit student la Actorie, la Universitatea „Babeş – Bolyai” din Cluj–Napoca?
Sincer să fiu, nu-mi amintesc nimic… Ştiu doar că nu eram stresat deloc. N-am crezut nici o clipă că voi intra la facultate. Pe de altă parte, când am aflat că eram proaspăt student, nu pot spune că m-am bucurat. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: „Iar şcoală, băga-mi-aş picioarele!…” În plus, nu ştiam nimic despre teatru şi cu ce se mănâncă! Am crescut într-un orăşel muncitoresc izolat, Cugir, şi singurul spectacol de teatru pe care l-am văzut a fost unul venit de la Petroşani, cred… era cel mai apropiat oraş care avea teatru… În schimb, cu teatrul radiofonic eram foarte bun prieten! Îmi plăcea să stau pe întuneric, să văd doar lumina slabă de la scala radioului şi să ascult.
După absolvire, aţi jucat în mai multe trupe, în mai multe oraşe. Cum aţi descrie această experienţă?
Benefică! Am cunoscut oameni extraordinari, actori buni şi cred că am acumulat de zece ori mai multă experienţă în aceste deplasări decât dacă m-aş fi mulţumit să stau pe locul meu călduţ de la Oradea. În plus, mi-am dat seama că m-aş putea adapta fără probleme oriunde şi mi-a crescut cumva încrederea în forţele proprii.
În ce măsură ţine destinul actorului român de oraşul în care joacă?
Într-o mare măsură. Mai în glumă, mai în serios, ştiu sigur că, oricât de bun actor aş deveni în timp, fiind un actor „de Oradea”, nu voi primi niciodată o stea pe trotuarul ăla din Bucureşti. Pe de altă parte, deşi sunt chemat în Bucureşti la o grămadă de castinguri pentru film sau reclame, rareori pot onora invitaţiile din cauză că fac 12-14 ore cu trenul până acolo, 12-14 înapoi, plus ziua sau zilele de filmare… or, programul de la teatru rareori îmi permite astfel de „pauze lungi”. Din fericire n-am fost niciodată un om al banilor, nu caut faima cu orice preţ, ba dimpotrivă, îmi place să trec neobservat pe stradă, e o forma de libertate la care ţin mult, aşa că îmi asum bucuros statutul de actor de provincie! Probabil ăsta e destinul meu: născut talent, murit speranţă!
De fapt, ce îngrădeşte drumul artistului român de azi, din punctul dvs. de vedere ? Şi ce-i dă aripi, ca să folosesc o metaforă?
Pe mine, ca actor, mă îngrădeşte lipsa banilor. Nu ai mei! Ai teatrelor care ar dori să mă cheme în spectacolele lor! În plus legile, contractele pe drepturi de autor sunt atât de prost gândite, încât mă îngrozesc. Şi uneori îmi vine să stau pe fundul meu acasă şi să mă mulţumesc cu un salariu mizer pentru care muncesc exagerat. Pentru că în România cu cât munceşti mai mult, cu atât eşti mai jecmănit de stat!
Ce mi-ar da aripi? Posibilitatea de a juca cât mai mult, în locuri cât mai diferite! Şi, dacă până acum am vorbit doar în numele meu, cred că, de data asta, cu acest al doilea răspuns, voi fi în asentimentul tuturor colegilor mei actori.
Care sunt, la început de mileniu III, bucuriile şi tristeţile actorului Richard Balint, care joacă de mulţi ani în splendida clădire a teatrului din Oradea?
Cea mai mare bucurie a mea e că meseria asta m-a ales s-o fac. Spun că m-a ales, deoarece eu n-am visat niciodată să devin actor. Am făcut de toate în viaţa asta: am fost electrician, şofer, zugrav, am cântat la nunţi… şi mi-a plăcut să fac toate astea, m-am simţit bine, dar niciodată n-am crezut că voi ajunge să rostesc replici, să exprim sentimente, să fac să râdă sau să plângă zeci sau sute de oameni… cu atât mai mult cu cât am fost un copil extrem de timid şi orice manifestare organizată cu public îmi dădea frisoane.
Sunt trist că în România munca, stresul, consumul nervos si emoţional ale actorilor sunt subestimate. Suntem trataţi ca funcţionari publici, ceea ce mi se pare penibil.
În Scripcarul pe acoperiş, un musical tonic, de nivel, cum rar s-a văzut în România, faceţi un tur de forţă. Cât de greu este să înveţi să joci într-un musical, într-o ţară care nu are o tradiţie în acest sens şi nicio o şcoală?
Riscând să fiu catalogat ca fiind total lipsit de modestie (cei care mă cunosc pot să infirme asta), pot spune că cel mai greu în „Scripcarul pe acoperiş” mi-a fost să mă obişnuiesc să port barba falsă! În rest a fost multă muncă într-adevăr, dar eu cânt de-o viaţă, sunt actor de aproape 13 ani şi nici n-a fost primul rol de genul ăsta; în plus, îmi plac spectacolele muzicale, aşa că n-a fost cine ştie ce efort. Pe de altă parte, trebuie să spun că pe parcursul spectacolului colegi de-ai mei care nu au cine ştie ce roluri depun mai mult efort decât mine şi o fac pentru ca eu să am pe ce să-mi sprijin şi să-mi ridic personajul la un moment dat, şi pentru asta le mulţumesc şi le dau o bere! Şi ţin să menţionez că, de fapt, primul care mi-a încurajat talentul muzical şi m-a împins literalmente să cânt live pe scenă într-un spectacol de teatru a fost Victor Ioan Frunză, în toate cele trei spectacole pe care am avut şansa să le lucrăm împreună: „Nevestele vesele din Windsor” la Oradea, „Visul unei nopţi de vară” la Brăila (spectacolul meu preferat) şi „Istoria comică a doctorului Faust” la Baia Mare.
Pentru personajul dvs., dialogul cu Dumnezeu este esenţial. La fel şi umorul. Ce vă apropie, ce vă desparte, ca tip uman, de Tevye?
De Tevye mă apropie umorul, sarcasmul, puterea de a face haz de necaz chiar şi în cele mai dificile momente ale vieţii. Cât despre dialogul cu Dumnezeu, în ce mă priveşte este inexistent. Sunt împotriva oricărei dogme sau religii şi implicit a tot ceea ce înseamnă tradiţie din punctul ăsta de vedere. Singurul lucru care îmi trezeşte un profund respect şi o caldă apreciere, gândindu-mă la tradiţie şi spaţiu religios, este berea mănăstirească belgiană.
În povestea din Scripcarul pe acoperiş străbate puternic ideea de destin din faţa căruia nu poţi fugi. Dvs. personal credeţi în această idee?
Nu cred în predestinare, deşi felul în care s-au desfăşurat evenimentele în viaţa mea m-ar putea determina să o fac. Privind în urmă, îmi dau seama că toate alegerile pe care le-am făcut şi care păreau extrem de proaste la vremea aceea au dus întotdeauna către ceva bun. De exemplu, pe la 16 ani m-am hotărât să părăsesc şcoala (studiam electrotehnica la un liceu industrial). Nefiind un elev eminent, mai ales la materiile exacte, mi s-a făcut frică de „treaptă”, examenul acela care se dădea pentru a promova în clasa a 11-a, aşa că m-am înscris la seral şi m-am angajat în fabrică. Toţi au spus că sunt nebun, că mi-am ratat viaţa, dar… În şase luni, prin calificare la locul de muncă, am obţinut diploma de electrician, şi, culmea ironiei, câţiva dintre foştii mei colegi din liceu şi-au făcut practica obligatorie sub îndrumarea mea. Pe de altă parte, când ei au terminat liceul, în fabrică nu se mai făceau angajări şi cei care nu au reuşit la o facultate au şomat sau au plecat din ţară. Eu aveam deja vechime în câmpul muncii şi un salariu nu tocmai rău…
După ce am terminat seralul şi mi-am luat BAC-ul, pasul, normal pentru mulţi, de a da la o facultate, l-am sărit graţios, acceptând invitaţia de a-mi îndeplini datoria bărbătească faţă de ţară, şi astfel am plecat în armată. Ei bine, din nou oamenii de bine mi-au spus că sunt nebun, că nimeni nu pleacă de bunăvoie să-şi piardă un an din viaţă, să fie călcat în picioare, umilit de nişte brute cu epoleţi… E adevărat, am trăit şi momente grele în armată; am întâlnit o grămadă de proşti cu grade, dar şi oameni minunaţi şi, per ansamblu, mie personal mi-a făcut bine şi mi-a plăcut armata. Dar dincolo de toate astea, în timpul stagiului militar l-am cunoscut pe cel care, un an mai târziu, m-a luat de mână şi m-a târât la Cluj, să dau la teatru!
Apropo de destin, în ce fază a destinului dvs. artistic vă simţiţi?
Nu m-am gândit niciodată la asta. După cum am spus, nu încerc să nu smulg nimic de la viaţă, o las să curgă şi la fel fac şi-n teatru. Nu alerg după anumite roluri, nu dau coate în gură nimănui ca să ajung mai sus… Mă simt, aşadar, în aceeaşi fază a destinului meu artistic în care mă aflam şi la începutul carierei: un actor de provincie, care mai are multă meserie de învăţat şi care încearcă să-şi facă treaba cât mai bine, indiferent de ce i se dă să joace…
Dacă aţi fi acum directorul unui teatru dintr-un oraş din România, oricare altul în afară de Bucureşti, ce fel de repertoriu aţi construi? Ce tip de schimbări aţi face pe alte planuri?
Sincer să fiu, am refuzat întotdeauna ideea de a deveni director, mai mare s-au mai mic, în teatru sau oriunde altundeva. Sunt un dezastru când vine vorba de a gestiona banii, în plus nu mă consider pregătit să-mi asum responsabilitatea de a decide în lucruri atât de importante ca repertoriul unui teatru, mai ales în condiţiile actuale.
Stă în puterea teatrului să-i aducă la el pe cei care nu au acest obicei?
Da, teatrul are această putere, am văzut asta jucând Scripcarul pe acoperiş, de exemplu, dar mai ales spectacolele de pub, pe care le-am făcut prin Asociaţia Artemotion, împreună cu colegul meu Sebastian Lupu. Jucând în crâşmă, ca să spun aşa, am reuşit să transformăm oameni care până atunci nu călcaseră prin teatru nici din greşeală în spectatori fideli şi susţinători fervenţi!
De fapt, ce e teatrul pentru dvs.?
E CEVA ce iubesc şi urăsc în celaşi timp, e libertate şi închisoare… o boală de care nu vreau să scap vreodată…
Print