Niciun fenomen nu poate fi înţeles pe deplin până când nu ajunge cu adevărat de actualitate. O greşeală nu poate fi niciodată întru totul depăşită până când nu se epuizează toate posibilităţile ca ea să persiste, până când nu au fost încercate toate căile de satisfacere a nevoilor accesibile prin intermediul ei.
Esenţa operei ne-a apărut ca fiind pervertită şi plină de frivolitate atunci când nefirescul şi urâţenia ei s-au dezvăluit în toată monstruozitatea lor dezgustătoare. Greşeala aflată la temelia evoluţiei acestei forme muzicale de artă ne-a devenit inteligibilă după ce am cercetat cum mari genii şi-au dedicat întreaga viaţă şi întregul talent explorării labirintului ei, negăsind nicio ieşire, ci doar căi de întoarcere către punctul din care s-a născut eroarea – până când acest labirint a devenit azilul ce ocrotea întreaga nebunie a lumii.
Influenţa pe care opera modernă a avut-o asupra publicului s-a transformat de mult în obiectul unei profunde aversiuni din partea tuturor artiştilor care preţuiesc adevărata valoare. Numai că aceştia s-au plâns doar de gustul viciat şi de frivolitatea creatorilor care au folosit-o în interesul lor, fără a-şi da seama că respectiva formă de pervertire devenea pe deplin firească în acest context, iar frivolitatea era rezultatul care se impunea cu necesitate. În cazul în care Critica ar fi cu adevărat ceea ce se pretinde, ar fi dezlegat de mult misterul acestei erori, justificând astfel întru totul aversiunea artistului onest. Însă ea a resimţit doar o aversiune instinctivă, atingând doar în trecere soluţia enigmei şi rămânând la fel de oarbă ca şi artistul care se zbate în plasa propriei confuzii, căutând cu disperare să afle ieşirea.
Marele defect al criticii constă, aşadar, chiar în esenţa ei. Criticul nu trăieşte în sine nevoia chinuitoare care îl poartă pe artist către îndărătnicia plină de ardoare cu care proclamă: „Aşa, şi nu altfel!”. Dacă ar fi să-l imite pe artist, criticul n-ar face decât să alunece în plasa urâtă a aroganţei, adică în a proclama cu toată fermitatea şi încrederea nezdruncinată o anumită perspectivă, pe care însă nu ar percepe-o cu instinctul artistului, ci ar susţine-o doar, dintr-un capriciu estetic, emiţând sentinţe de pe soclul ştiinţei abstracte. Însă atunci când criticul îşi conştientizează poziţia cuvenită în lumea fenomenului artei, se simte obligat la o anume timiditate şi prudenţă, care îl ajută să-şi ordoneze, doar, revelaţiile şi să le transmită, ulterior, altor cercetători, fără a cuteza să emită o sentinţă definitivă. Critica trăieşte, aşadar, din progresul „treptat”, adică din permanenta adăpare a Erorii. Şi simte că, odată ce aceasta ar fi definitiv înfrântă, în scenă ar intra Adevărul absolut. Adevărul care îi face pe oameni să se desfete, fără a mai fi critica, la fel cum îndrăgostitul, exaltat de iubire, nu vede niciun defect la ţinta pasiunii lui. Critica trebuie să se ferească de o asemenea saturare de esenţa artei, atât timp cât există şi poate exista. Critica nu poate fi una cu obiectul activităţii sale. Jumătate din ea trebuie să se izoleze mereu, respectiv acea jumătate care-i defineşte fiinţa. Critica trăieşte din „dar” şi „deşi”. Iar atunci când s-ar cufunda pe deplin în analiza unui fenomen, ar trebui să poată dezvălui acel fapt unic, cauza în sine, asta cu condiţia ca respectivul critic să aibă toate calităţile necesare şi, în primul rând, iubirea faţă de obiectul pe care-l analizează. Faptul în sine, exprimat deplin şi fără menajamente, ar face în mod firesc imposibilă formularea oricărei alte critici şi ar duce la dispariţia acestei bresle. Însă criticul, ca să-şi asigure existenţa pe viitor, priveşte cu prudenţă, rămâne la suprafaţă, nu caută în profunzime, cântăreşte toate eventualele consecinţe, se retrage precaut şi, în acel moment, laşul „cu toate acestea” îşi scoate capul, deschizând uşa spre nehotărâre, spre confuzie şi lăsând în permaneţă loc pentru alte şi alte critici, la infinit!
Cu toate acestea, în momentul actual, trebuie să sprijinim cu toţii critica. Numai prin ea, erorile artei, aşa cum sunt dezvăluite de produsele ei de-a lungul timpului, pot fi aduse la cunoştinţa fiecăruia dintre noi. Şi numai conştientizând o greşeală o vom putea depăşi. Artiştii, fără să-şi dea seama, au sprijinit critica în eroarea ei, până într-atât încât perpetuarea existenţei ei a devenit imposibilă. Iar pentru a o înlătura pe deplin, acum e momentul să facă efortul bărbătesc de a deveni ei înşişi critici. În felul acesta, critica, aşa cum e percepută în acest moment, îşi pierde sensul, iar greşeala este îndreptată. De acum înainte vor deveni Artişti adevăraţi, care se lasă în voia inspiraţiei, netulburaţi de vreo încadrare în norme estetice a produselor imaginaţiei lor. A bătut deja ceasul care cere acest efort. Trebuie să facem ceea ce nu avem voie să lăsăm nefăcut, dacă nu vrem să deveni ridicoli pe vecie.
(Fragment din volumul „Opera și drama” de Richard Wagner, publicat în Colecția Yorick a Editurii Nemira)