Cum să facem teatru? Cuminte, domol, agale, ca un bunic grijuliu care îşi uimeşte nepotul cu basmele cu Făt-Frumos cel viteaz şi invariabil învingător în lupta cu balaurul cu cât mai multe capete sau avântat, rebel, egoist şi infatuat ca un hipster insolent căruia puţin îi pasă cine ce înţelege atâta timp cât e cool. Iar maniera nu are nimic în comun cu vârsta. Există tineri cu tabieturi de pensionar şi maturi cu izbucniri adolescentine. Cărările bătătorite duc la loc sigur: aplauze cuminţi şi spectatori bine-voitori care s-ar putea să revină pentru o altă seară agreabilă, dar lipsită de entuziasm. Stilul smuls, riscant şi sofisticat, se adresează nişei care se va transforma în micul tău cor de adepţi. Publicul tău. Arta pe care o faci e fie adulată, fie înjurată, nu laşi loc de jumătăţi de măsură. Totul ar fi minunat dacă ar exista, în ambele cazuri, asumarea.
Doamne-fereşte să spui despre un spectacol care nu are nimic extraordinar, că este prăfuit. Să nu cumva să te plângi că un regizor a fost incoerent când a montat un text – e numai vina ta că eşti prea încuiat pentru a te putea bucura de subtilitatea propunerii lui. Aşadar, bunicul se vrea super-erou, iar puştiul răzvrătit nici mai mult, nici mai puţin decât geniu neînţeles. De fapt, ei se completează perfect – dacă spectacolul bătrânicios, cu iz de naftalină şi macrameuri pe toate mobilele lucioase ar avea ceva din tupeul excesiv al struţo-cămilei cu pretenţii căreia îi lipseşte exact măsura, toată lumea ar fi fericită.
Dar când toate sunt amestecate, iar unul pretinde că roata inventată de el face şi altceva decât să se învârtă, iar altul că poate să se învârtă la fel de eficient ca roata un cub, de ce ne mai mirăm de rezultate? Roata, indiferent de material, numărul spiţelor şi culoare, altă treabă nu are decât să se învârtă. Cubul se poate rostogoli cu ceva succes, dar niciodată la fel de eficient ca roata. Încăpăţânarea şi neasumarea formei, pe care singur ai ales-o, fie că e roată sau cub, sunt doar mofturi. Copii mari care se alintă şi întreabă la infinit „De ce?”.
Ipoteza mea nu are prea multe în comun cu formele geometrice, însă. Cub, sferă, trunchi de con, piramidă sau fofează cu sfârlează, spectacolul de teatru are nevoie de consistenţă, coerenţă şi asumare. Vivaldi nu a vrut să scrie un concert pentru pian când a compus concertul pentru vioară, orchestră şi coarde şi nici Miró nu a pretins că tripticul Albastru reprezintă portrete. Dacă spectacolul îşi găseşte publicul, nu ar trebui să mai conteze egoul care tronează cu titlu de glorie în breaslă şi se văicăreşte perpetuu prietenilor mereu gata să asculte cu morgă şi să consoleze cu bunăvoinţă. Am croşetat un fular pentru că la asta mă pricep. Şi mi-a ieşit fularul, şi ţine de cald – e aplaudat şi lumea vine să-l vadă. Dar ce să vezi, fularul ar trebui să ţină loc de rochie de mireasă! Aici e buba. Când văd în faţa ochilor fularul de la bunica prezentat ca ultima colecţie D&G. Iar bunica vrea cu orice preţ să continue să croşeteze fulare, minunate, călduroase şi pufoase, pe care să le vândă ca rochii de mireasă.
Exerciţiile de stil pe tema comparaţiei între ce se vrea şi ce se poate ţin de fantezia şi umorul fiecăruia. Eu mă opresc aici, sperând să mă pot bucura de teatru, care numai roată, cub sau fular nu este şi care ştie şi singur asta.
Print