În 2015, o nouă generație de artiști ieșea pe porțile celebrei universități Tisch din New York, situată, atât de fatidic, chiar pe Broadway. La ceremonia de absolvire, în fața tinerilor stătea chiar Robert De Niro, pregătit să țină un discurs despre ce înseamnă să fii un actor abia ieșit din școală, fără job și fără certitudinea că vei reuși. Onoarea era cu atât mai mare, cu cât De Niro e renumit pentru reticența sa față de interviuri și pentru obsesia de a trece neobservat, chiar și atunci când e imposibil. În timp, a renunțat să mai vorbească despre viața sa privată, despre actorie sau despre rolurile din filmele în care joacă. Din acest punct de vedere a început să fie asemănat cu Marlon Brando, care refuza agresiv orice încercare a jurnaliștilor de a-l intervieva. Însă iată-l pe Robert De Niro în fața unor tineri care îl aclamă, în timp ce el le explică cum toți ceilalți absolvenți au sau își vor găsi repede o slujbă destul de bine plătită din care să trăiască, în timp ce ei vor fi nevoiți să reziste și să lupte pentru pasiunea lor. „Voi ați descoperit că aveați un talent, ați căpătat ambiție și v-ați însușit pasiunea. Când simți că ești pasionat, nu poți să lupți împotriva firii, ci mergi mai departe. Când vine vorba de artă, pasiunea întotdeauna ar trebui să depășească forța rațiunii. Vrei doar să-ți îndeplinești visul și destinul. Fie că ești dansator, muzician, coregraf, scriitor, regizor de film sau de teatru, fotograf, producător, actor… artist. Da, sunteți terminați. Vestea bună e că cel mai prost început nu e ăsta.” Și de aici încolo, trebuie să-ți asumi alegerea drumului tău.
Robert De Niro debuta în teatru la zece ani, în rolul leului fricos din „Vrăjitorul din Oz”. La 16 ani deja renunța la școală și își asuma pe deplin pasiunea sa pentru actorie. Intra la Conservatorul condus de Stella Adler. În loc să-și continue studiile și să termine colegiul, i-a cerut mamei sale banii economisiți și i-a investit în visul de a deveni actor. De la gangsterii pe care îi imita pentru prietenii din gașca de pe străzile „Micii Italii” din Manhattan, Robert De Niro va ajunge sursa de inspirație pentru Martin Scorsese și îl va interpreta pe Vito Corleone în „Nașul” lui Francis Ford Coppola, împreună cu Marlon Brando. Dar De Niro, Bobby așa cum i spune încă din copilărie și în cercurile restrânse de prieteni, nu a visat pentru mult timp să ajungă un star de cinema, o celebritate, ci a realizat că la baza pasiunii lui stă o motivație simplă: „Să te contopești cu totul într-un personaj și să experimentezi viața prin el fără să suporți consecințele realității, ei bine, asta e o metodă ieftină de a face lucruri pe care tu însuți nu ai avea curajul să le faci.”
Arta nu a fost o coincidență în viața lui Robert De Niro. Tatăl său, jumătate irlandez, jumătate italian era pictor, mama sa de asemenea și chiar a reușit să-și vândă un tablou la Muzeul de Artă Modernă, pe vremea când era studentă. În salonul lor de pe strada Bleecker, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se strângeau critici de artă și artiști care discutau despre Freud, Kierkegaard sau filosofia Zen. În ciuda aparențelor, familia De Niro nu era deloc bogată, iar când părinții săi au divorțat, mama lui a fost nevoită să renunțe la pictură ca să-și poată întreține băiatul care avea doar doi ani.
Bobby Milk, așa cum l-au poreclit prietenii din gașcă, („Bobby” pentru tenul mereu palid și „milk” pentru ciudățenia lui), era mai degrabă un copil singuratic, extrem de timid, care se afunda în tăceri lungi și apăsătoare. După rolul din „Vrăjitorul din Oz” a început să se gândească la actorie ca la un posibil mijloc prin care să se exprime, așa că a început să meargă la film cu tatăl său. Mai târziu a devenit obsedat de rădăcinile familiei și într-o vară a pornit într-o călătorie prin Irlanda și Italia, încercând să-și localizeze rudele. Într-un final, la jumătatea drumului dintre Napoli și Roma, a ajuns la rădăcina familiei De Niro. De acolo, a plecat la tatăl lui în Franța pe care l-a găsit într-o stare deplorabilă, pictând ca o ultimă formă de supraviețuire. Se spune că la castinguri, pe lângă portofoliul său, Robert De Niro prezenta și portofoliul tatălui, precizând: „Sunt Bob De Niro și sunt sigur că ați auzit de tatăl meu”.
A apărut în peste o sută de filme, a jucat atât pe Broadway, cât și Off Broadway cu aceeași dăruire și același entuziasm, are două premii Oscar în palmares și e comparat adesea cu Marlon Brando, nu numai datorită misterului și discreției din jurul său, ci și datorită talentului extraordinar. Stella Adler, cea care i-a fost mentor și lui Marlon Brando, l-a considerat unul dintre cei mai buni studenți pe care i-a avut, regizorul Brian de Palma l-a numit un „actor cameleonic”, însuși Marlon Brando a menționat: „Nu știu dacă realizează cât de talentat este.” Robert De Niro pare să fie suma tuturor actorilor care au făcut istorie înaintea lui, inconfundabil și în același timp mereu diferit, cu un stil aparte și totuși imprevizibil în interpretările sale.
Elia Kazan care a avut șansa de a-i întâlni pe Marlon Brando, James Dean și De Niro, realizează un portret succint a celor trei artiști care au marcat istoria actoriei nescrise. „Brando era un rebel și un spirit liber, care se răzvrătise împotriva burgheziei anilor ’40 – ’50. Dean a reprezentat eliberarea furiei față de părinți – revolta. Jimmy era posac – antipatic chiar. Dar De Niro e un număr de calități la un loc. E o persoană care a crescut pe străzi, dar care și-a păstrat sensibilitatea. În el trăiesc o mulțime de oameni. Găsește eliberarea și împlinirea tocmai când devine toți acești oameni. Asta e plăcerea și bucuria lui. A găsit soluția vieții sale în actorie. Nu am văzut niciodată pe cineva muncind atât de mult. E singurul actor pe care îl știu să mă fi sunat vineri și să-mi spună <<Hai să lucrăm tot weekend-ul împreună!>>”
Liza Minelli își aduce aminte de munca intensă pe care De Niro a depus-o pentru rolul din New York, New York: „Pe la 12 noaptea plecam de la studio și încă mai puteam să aud tânguirea unui saxofon. Era fabulos ca muzician. Așa a găsit drumul către personaj – prin muzică. A fost modul lui de a pune totul cap la cap.”
Regizorul Quentin Tarantino vorbește despre capacitatea lui De Niro de a rămâne în personaj chiar și atunci când imprevizibilul s-ar ivi pe platoul de filmare. „Nu am întâlnit niciodată un actor care să se contopească atât de bine cu personajul.. Chiar dacă acum ar apărea un element imprevizibil în scenă, un câine de exemplu, el ar face tot posibilul să-i găsească un sens fără să iasă din personaj nici măcar o secundă.” Iar prietenia și afinitatea pe care o are față de Martin Scorsese sunt evidente și suficient de grăitoare, încât să creioneze relația dintre cei doi care au făcut istorie împreună în cinematografie. Mean Streets, Taxi Driver sau Raging Bull sunt câteva filme care au contribuit definitiv la succesul lui De Niro. Amândoi au trăit pe străzile acelea stranii și violente din New York, iar în universul regizoral al lui Scorsese experiențele lor au rezonat atât de puternic, încât s-au născut personaje legendare precum Travis Bickle din Taxi Driver, încât De Niro era oprit pe stradă numai ca să repete celebra replică: You talkin’ to me?
Cu siguranță mărturiile despre Bobby, așa cum îi spun toți, nu s-ar opri aici. Însă pentru noi Robert De Niro, dincolo de aparițiile lui de neuitat de pe ecran, e un actor minunat învăluit într-o aură de mister. Numele său răzbate și se plimbă pe buzele tuturor, dar prea puține știm despre crezul său sau despre metoda lui în actorie. În lipsa interviurilor, jurnaliștii au ajuns să creeze povești în jurul lui De Niro. În loc să se întâlnească cu el, s-au întâlnit cu prietenii săi care vorbesc la rândul lor rezervat și atent despre persoana lui.
Dar de curând, Robert de Niro a vorbit deschis în fața câtorva sute de absolvenți de la Tisch despre ce înseamnă să fii respins după un casting sau mai multe, despre cum regizorii au întotdeauna dreptate și despre cum ar trebui să asculți și să te asculți. În fond, Robert De Niro a vorbit despre eșecul pe care nu l-a cunoscut, dar și despre perseverență, despre cum să nu te dai bătut, indiferent de cine te-ar refuza și despre cât de important este să te adaptezi fiecărei situații. La 73 de ani, Robert de Niro nu mai este Travis Bickle, Vito Corleone sau Jake La Motta. Poate este doar un tată, sau un bunic, sau un străbunic într-o comedie romantică, numai bună de vizionat cu familia în vacanța de Crăciun. Dar bucuria cinstită de a juca e tot acolo, laolaltă cu acceptarea și curajul de a-ți adapta vârsta și capacitățile pasiunii care nu a murit, actoria.
„Sunt aici ca să le prezint portofoliul meu regizorilor și producătorilor care au absolvit.” Așa a încheiat De Niro discursul său de la Tisch. În spirit de glumă, dar și de respect față de cei care îi vor urma sau pe care îi va întâlni pe drumul său care se contura cam acum 63 de ani…
Print