„Punctul de plecare al spectacolului Ace și Opiu a fost o experiență personală, pierderea unei iubiri. Aveam 30 de ani când am trecut prin această experiență care mi-a frânt inima”, mărturisea Robert Lepage într-un interviu, cum s-a născut spectacolul care a fost la acel moment un punct de cotitură în istoria teatrului. Era începutul anilor ’90, imediat după moartea lui Miles Davis, iar spectacolul a zguduit lumea teatrului. Era, în primul rând, o covârșitoare victorie a tehnologiei, care, de la acel moment avea să își înfigă tot mai puternic tentaculele în spectacolul de teatru, adesea secătuindu-l de emoție. Era începutul unui drum. Celebrul cub deschis, care se transformă de la o scenă la alta, configurând și reconfigurând o lume era pentru prima dată folosit de regizorul canadian Robert Lepage în spectacolul „Ace și Opiu”, în care juca el însuși.
După mai bine de 20 de ani, Robert Lepage se hotărăște se refacă spectacolul… „Când am început prima dată lucrul la spectacol, în Quebec, era la puțin timp după moartea lui Miles Davis. Tocmai publicase o autobiografie despre acea perioadă anume despre care e vorba în spectacol, festivalul de jazz de la Paris din 1949, la care el a participat, în timp ce Cocteau vizita pentru prima dată New York. Așadar, e vorba despre o interesantă perspectivă asupra felului în care americanii și europenii se văd unii pe alții. Cel de-al Doilea Război Mondial tocmai se sfârșise și apăruse o lume nouă. Textul lui Cocteau se bazează pe o scrisoare pe care el a scris-o de-a lungul celor 14 ore cât a durat zborul înapoi spre Paris și intitulată „Scrisoare către americani”, plină de dragoste și admirație, dar care conține și câteva avertismente și o perspectivă asupra a ceea ce America ar putea deveni, dacă nu se schimbă. Iar să refac Ace și Opiu după 9 septembrie 2011… era o provocare”, declara Robert Lepage.
Ediția din acest an a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova s-a încheiat cu două reprezentații ale spectacolului „Ace și Opiu”, avându-l ca protagonist pe extraordinarul Olivier Normand, care l-a înlocuit pe Marc Labrèche, alături de trompetistul Wellesley Robertson III.
„Eu m-am schimbat și lumea s-a schimbat”, spunea Robert Lepage, vorbind despre cele două variante de spectacol. „E vorba despre o cu totul altă perspectivă asupra viziunii sociale și asupra psihologiei dragostei și a relației de cuplu. Între cele două versiuni au trecut peste 20 de ani de viață și de experiență. Spectacolul e despre dependență, în esență, ceva cu care eu, personal, m-am luptat în viață.”
Un corp străpuns de sute de ace. O cameră de hotel ieftin din Paris. Hotelul „La Louisiane”, locul unde au stat Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, atunci când Sartre a definitivat „Greața”. Locul unde a locuit Juliette Gréco, în vremea iubirii ei nebune cu Miles Davis. O cameră ieftină, cameră numărul 9, care poartă încă amprenta acelor timpuri în care Juliette Gréco lăsa ușa deschisă ca să poată intra amicii ei existențialiști să facă un duș… Apoi un studio de înregistrări din Paris. Apoi un cabinet de psihiatrie. Apoi o lume întreagă în alb și negru, Parisul, New Yorkul cu luminile și tumultul lui superb, plin de sunet de trompetă care răsună în noapte, privirea enigmatică a lui Jeanne Moreau, singură, în noapte, pe străzi, injecții cu heroină…
O permanentă pendulare între două lumi, între universuri care se întrepătrund. Robert, interpretat de Olivier Normand, cu umor, cu ironie, cu treceri superbe de la o lume de alta, de la un accent la altul, cu momente de acrobație de o frumusețe care-ți taie respirația, este un tânăr canadian venit la Paris să înregistreze vocea pentru un documentar despre Juliette Gréco. Povestea lui Robert Lepage e, de fapt, o mărturisire, e un spectacol-confesiune. E povestea acelei suferințe de la 30 de ani, care i-a frânt inima. Într-o cameră de hotel ieftină din Paris, în miez de noapte încearcă să doarmă printre sunetele orgasmice din camera de alături și vorbește la telefon cu fostul iubit. Iar lumea se rupe în două. Este conștientizarea faptului că nimic, dar absolut nimic, nici acupunctura, cea care înfige în corp sute de ace, nici vreo altă terapie nu poate vindeca sufletul rănit. Iar povestea lui, de care încearcă să fugă, se împletește cu cea din urma cu jumătate de secol, a lui Cocteau, a lui Miles Davis, a unei alte lumi. Mai multe planuri se suprapun și cubul, cubul magic al lui Lepage, permite acest superb amestec de lumi și de universuri, în care totul se reduce în cele din urmă la suferință: suferința umană și diverse tipuri de dependență.
De la o scenă la alta, cubul se răsucește și odată cu el întregul univers, Parisul anilor ’50 și New Yorkul aceleiași perioade se desenează în imagini alb-negru și muzica lui Miles Davis, un om cocoțat la marginea pământului. Și sunetele curg din trompetă ca un strigăt în noapte și se risipesc în întregul univers, iar vocea lui Robert se amestecă apoi cu vocea ușor vetustă, cu accent ușor straniu și puțin comic a lui Cocteau – toate se desenează și se șterg în acest mic univers care este cubul lui Robert Lepage – un cub cât o lume întreagă, care se răsucește la fel ca Pământul.
Poezia, teribila poezie magică a spectacolului, e greu de povestit. Însă imaginile te bântuie și se decantează instalându-se confortabil la nivelul zero al ființei tale. Una dintre cele mai frumoase scene, dintre cele pe care știi că n-ai să le uiți niciodată este aceea în care Miles Davis, singur, întunecat, își pregătește injecția cu heroină. Fiecare mișcare îi este proiectată pe albul din spate al cubului, iar în spatele linguriței, al prafului, al seringii, se zărește topindu-se în alb, chipul lui Juliette Gréco …
Print