La Nantes, în Franța, se joacă luna aceasta cea mai recentă creație a cunoscutului regizor canadian, care propune un solo emoționant, profund personal, rezultat în urma unei nemiloase cercetări a propriilor amintiri și a propriei identități.
În martie, după ce a găzduit mai multe reprezentații ale producției „Les aiguilles et l’opium” (un fel de remake al unui spectacol pe care l-a făcut acum douăzeci de ani), teatrul din Nantes se va dedica tot acestui magician al scenei, cum e considerat Robert Lepage, care și-a montat în Franța noul spectacol, intitulat criptic „887”.
Experiment în care spectatorii vor avea rara ocazie de a-l vedea pe scenă pe regizorul însuși, spectacolul promite o incursiune sofisticată, anunță presa franceză, în cotloanele memoriei. Cum ne aducem aminte și de ce? La ce servește memoria? Iată principalele întrebări pe care le formulează acest „887” ce integrează și ficționalizează elemente dintr-o biografie spre a construi un discurs scenic sofisticat și poetic. Infidelă și enigmatică, memoria ne trădează – uităm esențialul și ne aducem aminte lucruri mărunte, dăm uitării momente-cheie și păstrăm imagini minore, într-o ordine care ne scapă, într-un fel pe care nu-l înțelegem, un fel care ne conduce. Spre astfel de abstracțiuni se avântă spectacolul artistului canadian într-o epocă în care memoria însăși se transformă, după chipul și asemănarea oamenilor de azi. Amintirile se desfășoară în fața spectatorilor și, odată cu ele, întrebările fără răspuns.
Interesul permanent pentru lumea contemporană, dominată de forța noilor tehnologii, nu este nicio noutate în arta lui Lepage. Dimpotrivă, el reprezintă o constantă a creației sale scenice, constantă ce se regăsește și în noul „887”, unde o cifră dintr-o copilărie și, spuneam, dintr-o biografie reală, devine punctul de plecare pentru un experiment artistic. Luna aceasta la Lieu Unique din Nantes, artistul se arată fără mască, evenimentul fiind considerat de prin rang pentru viața teatrală franceză. Intră în scenă spre a povesti despre copilărie și despre un trecut real, așa cum a fost, pe ideea lui Jean Cocteau, aproape de spiritul căreia a ales să-și plaseze arta: „Sunt o minciună care spune întotdeauna adevărul”.
„887” (numărul casei în care locuia, în anii ’60, familia Lepage) gravitează în jurul unei cutii de pe scenă, depozitară de memorii și vieți. „Am tendința de a pune totul în cutii”, a explicat regizorul, citate de cotidianul „Le Figaro”. „Am tendința de a aranja tot, ca să pot evalua mai bine, ca să pot înțelege. Și ține minte. Sunt uimit că foarte puțini creatori de teatru cercetează de fapt memoria, deși ea e o componentă a artei noastre. Iată de ce în acest spectacol care am dorit să înceapă ca o conferință, vorbesc despre creier și arăt cutiile lui, care sunt aceleași din apartament…”
Organismul viu, în continuă schimbare, care este spectacolul de teatru îi pare în continuare instrumentul cel mai eficient și cel mai sigur de a vorbi despre sine, de a se redescoperi. Robert Lepage face asta la fiecare creație nouă. Înlătură măști vechi și pune altele noi, își asumă identități artistice și biografii imaginare în construcții care perturbă inerțiile spectatorului, care trebuie să înțeleagă că teatrul este despre alții și despre el însuși în același timp. La Nantes, luna aceasta, un artist face o confesiune în travesti: narațiunea, străvechea artă prin care omul a supraviețuit, prinde contur teatral într-o cercetare în care regizorul se sustrage fascinației pe care o exercită asupra sa mijloacele de comunicare ultratehnologizate și se lasă pe mâna prezenței simple, a adevărului amplasat în context teatrală. Câtă artă și ce fel de adevăruri sunt acolo, asta știe fiecare spectator în parte.