A doua zi, după succesul fulminant al spectacolului „Hamlet / Collage”, regizorul Robert Lepage și actorul Evgeny Mironov au fost invitați încă o dată în fața publicului, la o conferință moderată de criticul Marina Constantinescu, în cadrul Festivalului Național de Teatru. După un moment de reculegere păstrat în memoria actriței Olga Tudorache, cei doi artiști ne-au făcut părtași la aventura lor prin tot ce a însemnat spectacolul „Hamlet / Collage” – de la producție, modul de a repeta și valoarea sistemului lui Stanislavski.
Doar o oră în prezența lui Robert Lepage și Evgeny Mironov nu s-a dovedit a fi suficientă, așa că publicul s-a înghesuit imediat la fotografii și autografe, demonstrând, dacă mai era nevoie, impactul puternic pe care „Hamlet / Collage” l-a avut asupra spectatorilor din București.
„Teatrul e o lume obsedată de actori și din ce în ce mai puțin interesată de jucători, de cei care joacă”
Robert Lepage: „Hamlet” este într-adevăr o capodoperă universală. Este cea mai importantă piesă a lui Shakespeare în ceea ce privește monologurile. Avem monologuri interioare, monologuri exterioare, care interoghează ființa umană, sufletul său, mintea sa. Există ceva cu totul interesant la Shakespeare și anume: piesa trebuie pusă în contextul producției sale. Adică el scrie și produce „Hamlet”. Shakespeare este regizor, dar și om de afaceri pentru că trebuie să vândă bilete. Trebuie să și întrețină publicul, așa că decorurile și costumele sunt schimbate. În acest timp trebuie pus cineva în fața scenei. Și cine e disponibil? Hamlet. Și ce să facă? Poate ar fi bine să se sinucidă. Dar nu se poate sinucide una, două pentru că eu trebuie să-mi schimb decorurile între timp. Așa că spune repede un monolog. O parte din aceste monologuri nu au fost scrise sub forma unei meditații, ci dintr-o urgență practică, tehnică, economică. Eu am fost dat peste cap când am aflat asta, pentru că până la urmă monologurile extraordinare din „Hamlet” sunt elemente care au fost puse de umplutură pentru a avea timp ca oamenii să schimbe decorurile. Însă mi-am spus: Acesta e teatrul! Cele mai mari momente se nasc dintr-o necesitate, momentele de geniu vin din lucrurile la care ne împinge urgența. Astfel, percepția asupra lui „Hamlet” mi s-a schimbat. Avem profunzime, reflecție, dar și dorința de a juca, de a crea o poveste, de a crea contexte și pretexte ca să ne luptăm cu spada. Și asta e în „Hamlet”. Nu avem doar discursuri profunde, ci și discursul de suprafață. Și trebuie să găsim echilibrul. De aceea pentru mine este o adevărată capodoperă, pentru că îl pune pe regizor în fața provocării de a face ceva cu totul și cu totul profund, dar în același timp cu totul și cu totul entertaining. Adică poetic, dar și ludic. În vocabularul lui Shakespeare e important că nu vorbim despre actori, ci despre jucători. Este o diferență esențială. De ce? Pentru că teatrul e o lume obsedată de actori și din ce în ce mai puțin interesată de jucători, de cei care joacă. Ideea jocului, din păcate, dispare din teatru și e înlocuită de actori. Eu sunt interesat să lucrez cu cei care știu să joace și să se joace. Și cred că Shakespeare evocă această idee: Actorul trebuie să fie profund, adevărat, dar în același timp trebuie să joace.
„Fie că ești un om care stă într-o casă de nebuni, fie că noi toți suntem închiși în colțul nostru, când te scufunzi în lumea fanteziei poți să te transpui oriunde, nu mai ai nicio graniță, nicio limită”
Evgeny Mironov: Când Robert Lepage a aflat că n-am jucat niciodată un one-man show a fost foarte mirat pentru că în occident este un lucru normal. El însuși a jucat acest „Hamlet” pe care l-am făcut împreună. Și alaltăieri am văzut această sală imensă [Sala Mare a Teatrului Național București] care nu se potrivește acestui „Hamlet” care este o cutiuță atât de mică în care poți intra și să vezi ce se întâmplă. Am fost emoționat pentru că eu am un singur partener, un cub magic. Lumea pe care Robert Lepage a creat-o îți oferă posibilitatea să te bucuri, să simți plăcerea. Fie că ești un om care stă într-o casă de nebuni sau fie că noi toți suntem închiși în colțul nostru, când te scufunzi în lumea fanteziei poți să te transpui oriunde, nu mai ai nicio graniță, nicio limită. Azi poți să intri în lumea lui Shakespeare, mâine poți să intri în lumea lui Dostoievski sau a altcuiva… Pentru mine e o poveste despre principiul creator în om, un principiu foarte puternic care începe la fel cum se termină. Un om stă într-un colț după ce a dat totul oamenilor, oferindu-le această energie din propriul sine. Pentru mine e un spectacol foarte pacifist, pentru că e mult mai bine ca războaiele să fie în capul tău decât să se materializeze în lume. Când Robert [Lepage] mi-a propus „Hamlet”, eu m-am gândit, ca vârstă, pe cine aș putea să joc și el mi-a zis că trebuie să interpretez toate rolurile. Și referitor la ce spunea mai devreme, eu pot acum să fiu Ofelia, apoi, într-o secundă, pot să fiu Osrick. Ăsta e un spectacol al teatrului în care fiecare spectator înțelege un anumit nivel. Robert Lepage se ocupă de taine și de scoaterea lor la suprafață și acum a aruncat o privire în natura actorului. Mie, inițial, mi-a fost foarte greu să mă deschid, iar munca asta a durat foarte mult, practic un an întreg.
„Am o viziune personală asupra lui Hamlet, dar sunt gata s-o abandonez dacă ideile pe care actorii le promovează sunt mai puternice”
Robert Lepage: Ne-am întâlnit la Moscova în 2007, eu am câștigat un premiu acolo și de-a lungul ceremoniei respective, am vorbit cu Evgeny [Mironov] care se afla la aceeași masă. Mă simpatiza și am zis că o să lucrăm împreună într-o zi. Ne-am dat seama că o să fie destul de complicat, având în vedere că el era în Moscova și eu în Canada, dar în momentul în care am gândit acest spectacol „Hamlet / Collage” am spus că dacă voi avea privilegiul de a avea un actor precum Evgeny, nu o să-i dau un simplu rol. Ceea ce mă interesa era ca el să vină dintr-un spațiu teatral care nu era neapărat al meu și am vrut să aflu de ce îi plăcea teatrul creat de mine. Nu credeam că un așa teatru l-ar fi interesat, motivul principal fiind că noi veneam din două tradiții teatrale diferite. Evgeny este un rus, un stanislavskian, iar eu vin dintr-o parte a lumii în care nu există o tradiție anume. Canada este abia la începuturi, am sărbătorit 150 de ani de teatru. Din prima zi i-am spus: „O să fii nefericit cu mine pentru că nu o să pot fi un regizor în stil stanislavskian, așa cum ai fost obișnuit până acum”. Eu nu am vrut să-l orientez într-o anumită direcție, ci să-l eliberez, astfel încât să-și găsească în acest teren de joc libertatea de a crea. Iar replica lui a fost: „Nu, teatrul tău este stanislavskian, dar nu știi asta”. Și într-adevăr, lucrând cu Evgeny, mi-am dat seama că avea dreptate. Pentru că în occident, și când spun occident mă gândesc la America de Nord, atunci când ni se preda acest tip de teatru, se predau de fapt primele reguli, dar nu se înțelegea demersul total al lui Stanislavski. Cu Evgeny a fost un șoc, asistam la munca unui actor care nu accesa doar ceva din interiorul lui, ci îi plăcea să se joace cu psihologia personajelor. Așa mi-am dat seama că este un teritoriu mult mai apropiat de ce făceam eu. Am fost convertit. A fost o mare întâlnire între noi pentru că regizorii au mereu tendința de a controla, de a ghida actorul. Însă scopul meu a fost de a-l pierde pe actor. Eu, ca un căpitan de vas, pot să spun dincotro bate vântul, dar nu știu unde vom ajunge. Nu știu cum sunt oamenii pe care îi vom întâlni la capătul călătoriei noastre. De multe ori, asta destabilizează actorii pentru că e un sentiment de nesiguranță, dar astfel se produc cele mai interesante lucruri. Nu le spun actorilor „fă asta sau asta”, mie îmi place să mă pierd în meandrele aventurii. Am o viziune personală asupra lui „Hamlet”, dar sunt gata s-o abandonez dacă ideile pe care actorii le promovează sunt mai puternice.
„Robert Lepage cred că este un proaspăt continuator al tradiției stanislavskiene”
Evgeny Mironov: În realitate suntem dependenți de sistemul lui Stanislavski care, la fel ca sistemul comunist pe vremuri, a fost luat și bătut în cuie de aur în perete. De ce Stanislavski s-a împrietenit atât de bine cu Cehov? Pentru că a înțeles că nu mai vrea să facă teatru clasic. Era important să audă ce se întâmplă în stradă sau lângă el, să vadă cum stă omul așezat, nu cum stau actorii. De ce la amândoi era important să se audă țânțarii? Pentru că asta se simte, apoi țânțarii s-au transformat în elefanți pe scenă de-a lungul timpului. Iar noi ne prefacem că acesta e Stanislavki. Acesta deja nu mai e Stanislavski, e un Stanislavski pervertit care în școală provoacă repulsie. Robert Lepage cred că este un proaspăt continuator al tradiției stanislavskiene. El observă esența caracterului unui personaj, apoi renunță la dramatismul teatral. În viață, când ni se spune că a murit cineva, doar nu ne frângem mâinile, cum îi scria Cehov lui Meyerhold. Nu se poate juca teatru așa. Când repetam „Hamlet”, simțeam că mă înec din cauza multitudinii de caractere. Iar Robert nu s-a grăbit să-mi arunce colacul de salvare. Se uita cum dau din mâni, până când, încetul cu încetul, am început să înțeleg niște lucruri simple. Ca să nu încurc publicul, am hotărât că fiecare din cele 12 personaje are o trăsătură diferită, unul vorbește într-un fel, altul are barbă, altul mustăți – lucruri simple.
„Teatrul contemporan încă trăiește pe structurile trecutului”
Robert Lepage: Am dezvoltat o metodă de lucru, dat fiind faptul că vorbiți despre tehnicieni, creatori și artiști; da, există o armonie și e important modul în care lucrăm. Avem, să spunem, un tipar shakespearian, producția se face și se finanțează într-un anumit fel, repetiția se desfășoară într-un anumit număr de ore, există un sindicat al tehnicienilor. Și când facem „Hamlet” încercăm să ne pliem pe acest tipar, însă toate piesele ar trebui să aibă un tipar diferit. Aceasta este marea dificultate și problemă a teatrelor – sistemul rigid de creație care ne face să creăm produse artistice care în final seamănă unele cu altele. Și multe proiecte dispar din fașă. Nu sunt un revoluționar, dar am vrut să sparg tiparele și am zis că trebuie să creăm unul pentru fiecare proiect. O femeie are nevoie de nouă luni ca să nască un copil, un elefant are nevoie de doi ani și jumătate – sunt anumite spectacole care necesită un anumit termen ca să fie aduse pe lume. Am pornit în această aventură tehnologică specială cu Evgeny și am pus totul la un loc. Am stabilit că vom avea nevoie de doi ani și jumătate ca să facem proiectul final. În Quebec, avem un fel de laborator în care dezvoltăm toate proiectele. Dimineața repetăm, citim, explorăm, vizionăm și dintr-odată apar idei. După-amiaza rămân doar tehnicienii și câțiva directori artistici, apoi ne întoarcem seara, facem prototipul și încercăm să-l punem în aplicare. Eu încerc să scap de tiparul de la nouă la cinci, pentru că nu se poate face nimic în acel interval. Proiectele mele au anumite cerințe și de aceea trebuie să creez un sistem mai straniu. Există moduri de creație care au o altă abordare a timpului. Cred că trebuie să interogăm teatrul – cum se produce de fapt? Și nu vorbesc de aspectele financiare, ci de acele standarde create pentru a face lucrurile mai ușor, lăsând în urmă noile tendințe. Teatrul contemporan încă trăiește pe structurile trecutului. Știu că ar fi trebuit să discutăm despre o concepție artistică mult mai înaltă, dar cred că secretul se află la bază, în modul în care se întâlnesc oamenii și dezvoltă noul teatru.
„În teatru poți să reacționezi imediat la ce se întâmplă în viață. Filmul este un proces de producție foarte lung, însă teatrul este acum și aici”
Evgeny Mironov: Gogol a spus că teatrul este o catedră, iar acum este de-a dreptul un loc din piața centrală. În Rusia, în condițiile actuale, nu este deloc ușor să faci teatru, dar asta nu se întâmplă doar la noi. În Polonia a fost de curând un festival foarte frumos [referire la festivalul de teatru Dialog din Wroclaw], în cadrul căruia Ministerul Culturii cu două săptămâni înainte de începere a pus un ultimatum: fie eliminați regizorul cutare, fie nu vă mai finanțăm. Organizatorii au refuzat să scoată regizorul din program și festivalul a avut loc pentru că participanții au venit cu banii proprii. Niște forțe de dreapta, poate naționaliste, ocupă niște poziții puternice în lumea de astăzi. Vorbind despre teatru, nu mi se pare întâmplător că a devenit o armă și un loc al discuțiilor conflictuale. În teatru poți să reacționezi imediat la ce se întâmplă în viață. Filmul este un proces de producție foarte lung, însă teatrul este acum și aici.
„Viitorul teatrului este metisajul, înțelegerea valorilor societăților celorlalți”
Robert Lepage: Sunt fericit că meseria mea mă poartă peste tot în lume. Înainte de a face teatru, am studiat geografia, era pasiunea mea. Îmi plăceau și limbile străine, în primul rând pentru că eram bilingv, vorbeam și engleza, și franceza. Este un mod de a înțelege lumea și poate e o idee naivă, dar îmi place să aterizez într-un oraș și să văd cum este construit, cum este organizat. Mi se pare că modul în care oamenii își organizează orașul reflectă limba și cultura lor. Trăim într-o lume metisată, a imigranților, a refugiaților. Asta creează numeroase probleme, dar reprezintă și o ocazie pentru un metisaj important. Până și această întâlnire dintre mine și Evgeny este un metisaj. Seamănă cu ce am mai făcut și în alte spații, dar poartă amprenta lui. Este o întâlnire culturală importantă în acest spectacol. Am petrecut o bună parte a anilor `90 călătorind. Am colaborat cu teatrul japonez și de îndată ce am avut ocazia am fost în Rusia, am descoperit și America de Sud, și Germania. Trebuie să ne lăsăm pătrunși de toate culturile, de modul în care actorii joacă… Am lucrat cu mari actori spanioli și au și ei un anumit concept pe care îl pun în aplicare. Nu există „teatru” cu „t” mare, ci există mai multe teatre. Și viitorul teatrului este metisajul, înțelegerea valorilor societăților celorlalți. Trebuie să vedem ce învățăm despre ființa umană în acest metisaj. Eu vin dintr-o societate mai permisivă, este foarte mult loc pentru idei și pentru oameni, de aceea Canada și acceptă mulți refugiați și imigranți. Este un teritoriu destul de neutru și atunci există loc pentru cultura celorlalți. Teatrul meu este unul mixt, este un teatru în care învăț din experiența artiștilor cu care lucrez.
Fotografii Nicu Vlăsceanu
Print