La numai un an după ce a montat „O, ce zile frumoase”, în 2009, Robert Wilson a reintrat în universul beckettian, pentru a doua oară în întreaga sa carieră. „Ultima bandă a lui Krapp”, montată la compania din Milano, Change Performing Arts, a avut premiera în 2009 și de atunci s-a plimbat prin Moscova, Beijing, Amsterdam, Londra, Macao și, în cele din urmă, s-a oprit și în Wrocław, la Olimpiada Teatrelor. Un detaliu care să completeze atmosfera de la festival este că „Ultima bandă a lui Krapp” a fost singurul spectacol din acea săptămână la care studenții s-au înghesuit să intre și au stat oriunde au prins un loc liber, așa cum se întâmplă frecvent în teatrele noastre. Pentru ei, Robert Wilson are o rezonanță mult mai puternică decât Eimuntas Nekrošius, de exemplu, la al cărui spectacol și conferință nu s-au îngrămădit, în ciuda faptului că numele său figurează printre marii regizori de teatru. „Ultima bandă a lui Krapp” nu a fost principala atracție din programul săptămânii respective doar datorită regiei semnate de Robert Wilson, ci și pentru că piesa lui Beckett era un spectacol one-man show sau mai bine spus un „Robert Wilson Show”. Spectacolul „Hamlet: un monolog”, din anul 2000, era ultima sa apariție pe scenă, dar acum, la 75 de ani, Robert Wilson joacă constant în „Ultima bandă a lui Krapp” în teatre sau festivaluri importante din lume.
Scena de la Teatrul Contemporan din Wrocław, timp de o oră, a prins conturul și profunzimea specifice universului pe care Robert Wilson îl aduce de fiecare dată în fața spectatorului, indiferent dacă spectacolul în sine este reușit sau nu. Amprenta geniului său este recognoscibilă și valoroasă chiar și atunci când produsul final nu excelează. Însă la festivalul Olimpiada Teatrelor, s-a creat un fenomen straniu: știai că nu te afli în postura de spectator care se bucură de un spectacol-capodoperă, dar în același timp erai conștient că trăiești un „moment istoric”, unic. „Ultima bandă a lui Krapp” a însemnat întâlnirea pe scenă a trei entități diferite, care împreună au fuzionat și au produs genul acela de amintire de neuitat: Robert Wilson – regizorul, a cărui prezentare poate fi considerată pleonastică, Robert Wilson – actorul, o ipostază rarisimă, și prezența lumii lui Beckett, un dramaturg care a inventat simplitatea în teatru așa cum Brâncuși a reușit s-o redea prin sculptură, și Robert Wilson, regizorul, pentru care simplitatea este deja o calitate de necontestat a esteticii sale.
Într-un spațiu construit din lumini și mai puțin potențat prin decor, Krapp își trăiește încă o zi din existența sa cotidiană, lipsită de evenimente remarcabile. Singurele acțiuni care îi umplu timpul sunt devorarea bananelor și ascultarea benzii de magnetofon. Robert Wilson desface cu migală cojile de banană, cu gesturi lente care creează un contrapunct cu expresivitatea chipului său, imagine parcă smulsă dintr-un film mut. Camera lui Krapp este întunecată, ferestrele sunt undeva sus, abia schițate din lumină și seamănă mai mult cu gratiile unei închisori. Nimic din prezența sau din obiectele din jurul său nu stârnește simpatie sau empatie, deși Robert Wilson încearcă să-l transforme pe Krapp măcar într-un personaj amuzant sau într-un Charlie Chaplin captiv într-o lume friguroasă, în care ploaia se scurge încontinuu peste tot. Krapp, în pragul vârstei de 69 de ani, revine la o înregistrare de când avea 39 de ani și se izbește de câteva amintiri care ar fi putut semnifica fericirea și care acum sunt rememorate cu un râs ironic, care trădează tristețea, neputința și repulsia față de el însuși. Interpretarea lui Robert Wilson face trimiteri către teatrul oriental, către filmul mut și oferă spectatorului o schiță a lui Krapp, într-un univers trasat din linii de lumină, în care nu mai știi dacă te afli în mintea personajului sau chiar în universul său concret. Dar spațiul aproape gol, singurătatea dezolantă a lui Krapp, cadrul ostil, dezumanizarea exacerbată de mijloacele de expresie ale lui Robert Wilson, sinele imprimat în benzi vechi de magnetofon conturează stilul minimalist impus de scriitura lui Beckett.
„Ultima bandă a lui Krapp” recuperează prin imagine substanța pe care o pierde prin interpretarea textului sau prin psihologizare. De altfel, Robert Wilson mizează pe o transpunere a piesei într-o suită de imagini care să ducă spectatorul în mintea lui Krapp, acolo unde are loc adevăratul spectacol.
Change Performing Arts
„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett
Regie:Robert Wilson
Interpretare: Robert Wilson
Costume și colaborare la realizarea decorului:Yashi
Light design: A.J. Weissbard
Muzică: Peter Cerone, Jesse Ash
Print