Frumuseţea e banală; perfecţiunea plicticoasă de-a dreptul. Simetria înseamnă moarte. Infinit mai seducător şi mai savuros este urâtul perfectibil. Trăsăturile grosolane, unghiurile strâmbe, materia în starea ei brută, un trup bont în căutarea unui echilibru oricât de instabil e cu mult mai fascinant decât linia perfectă descrisă de frumuseţe. Răul şi urâtul seduc prin mijloace inventive, îşi găsesc perpetuu resurse şi modalităţi originale de a fi. Urâtul e viu, carnal şi, ca o plăcere vinovată, se insinuează la braţul frumuseţii care păleşte în faţa contradicţiilor inteligente care pulsează aproape erotic în formele chinuite ale imperfecţiunii.
Richard III este unul dintre cele mai seducătoare personaje shakespeariene. Cocoşatul inteligent, care ucide cu sânge rece şi copleşeşte cu o carismă aproape mistică, e un monstru declarat. Eroul negativ prin excelenţă. Toate defectele îl recomandă pentru a fi urât şi condamnat. Cum ai putea fi de partea unui schilod pervers şi malefic? Thomas Ostermeier l-a transformat pe acest şarpe frânt într-un adevărat rock star. În montarea de la Schaubuhne, prezentată în ultima seară a Festivalului Internaţional Shakspeare de la Craiova, Richard a câştigat coroana în faţa unei săli arhipline de spectatori care i-au devenit fani.
Într-o tensiune susţinută şi construită cu migală, bătăile celor 600 de inimi îl încurajau pe Richard. Fără să vrei îţi doreai ca acest mecanism perfecţionat de ură şi cinism să funcţioneze. Inexplicabil, oamenii de bine s-au transformat în discipoli ai acestui viezure ubicuu care i-a fermecat de la microfonul său de vedetă. Acompaniat la tobe în ritm de metal, Richard cel diform a stăpânit prin prezenţă o sală întreagă. Ai în faţa ochilor un avorton care îşi declară intenţiile criminale de la bun început şi nu te poţi abţine să nu îl încurajezi.
Scena-cheie care explică eşafodajul acestui personaj bizar este seducţia lui Lady Anne. Începe cum nu se poate mai banal, aproape plicticos de politicos. Clasic. Argumentul vine sub forma unui trup gol al unui Richard perfect din punct de vedere anatomic; odată dezbrăcat de hainele care îl arătau strâmb, cu o cocoaşă ataşată la vedere, asumată şi jucată perfect, eşti prins în capcana acestui bufon care îşi potenţează defectele benevol, doar pentru a se folosi la maximum de potenţialul atuului său: poziţia privilegiată de subapreciat. Atâta timp cât e un underdog trecut cu vederea de toţi, îşi poate urzi în voie planurile. E dezarmant, pentru public şi Lady Anne deopotrivă, să îl vezi dezgolit, oferindu-se drept jertfă mincinoasă. Ştii că minte, dar îţi e imposibil să nu-l crezi.
Pe măsură ce obţine mai multă putere, îşi contorsionează trupul încă şi mai mult. Încorsetat, cu guler cervical rigid, apoi cu faţa acoperită de o pastă care îl transformă în statuie din timpul vieţii. Richard obţine nemurirea şi o ştie. E sedus de propria victorie şi se bucură de ea pervers, egoist şi murdar, aşa cum a şi obţinut-o. În compania adepţilor săi lipsiţi de apărare în faţa forţei de atracţie a răului. Câştigă şi pierde pe mâna sa. Obţine coroana şi îşi e propriul călău. În scena luptei finale e singur în scenă. Se luptă cu aerul. Nu există nicio ameninţare reală. Richard alege, parcă, să moară înainte de a pierde. Imaginaţia sa e cea care îl face rege şi cea care îl pierde. Puterea lui Richard este mintea sa. O minte care i-o ia înainte, pe care nu o mai poate controla şi astfel pierde contactul cu realitatea pe care singur a construit-o.
Spectacolul e construit în jurul lui Lars Eidinger (Richard III). Energia lui e cea care pune totul în mişcare, iar ritmul său interior dictează, parcă, şi mişcările beţelor bateristului Thomas Witte. Plăcerea contagioasă pe care o are în joc, lejeritatea de a fi pe scenă într-o postură deloc confortabilă, un anume feeling rebel, carisma lui îl transformă pe Richard într-un rock star care ridică sala în picioare. Comunicarea cu publicul este o lecţie de joc brechtian pe limba teatrului anului 2016. Îşi spune monologul cu cea mai serioasă concentrare pentru ca în secunda doi să glumească ironic cu cel căruia îi sună telefonul (aproape la ţanc). Sare pe scări şi atrage atenţia fotografului zelos, apoi ţâşneşte direct în plin solilocviu. O manieră de joc frapantă, cu inteligenţă scenică, asumare şi sinceritate într-o formă pe care rar avem şansa de a o vedea pe scenele noastre.
Thomas Ostermeier a mizat pe extreme în montarea sa. S-a insinuat cu subtilitate şi a creat liniile de fugă ale spectacolului, lăsând libertate actorului în care a avut încredere deplină. Desigur că nu poţi trece cu vederea scena de impact estetic a copiilor transformaţi în marionete, sigur că reţii moartea sângeroasă a lui Clarence din turn când sângele lui înroşeşte nisipul arenei ca un gladiator căzut în luptă nedreaptă, eclerajul, scenografia labirintică, costumele modern-neutre, proiecţiile video ca mijloc de focusare din unghi personal, toate funcţionează perfect. Dar toate laolaltă nu fac din „Richard III” un mare spectacol. Vedeta este Lars Eidinger. Excelenţa constă în jocul său. În puterea sa de a improviza, de a seduce şi de a pune stăpânire pe o sală întreagă. Rock me, Richard!
Festivalul Internațional Shakespeare, Craiova 2016
„Richard III” de W. Shakespeare
Regie: Thomas Ostermeier
Scenografie: Jan Pappelbaum
Costume: Florence Von Gerkan
Colaborator costume: Ralf Tristan Scezsny
Muzică: Nils Ostendorf
Video: Sébastien Dupouey
Dramaturgie: Florian Borchmeyer
Design Lumini: Erich Schneider
Instruire Păpușari: Susanne Claus, Dorothee Metz
Lupte scenice: René LayDistribuţie:
Richard III: Lars Eidinger
Buckingham: Moritz Gottwald
Elizabeth: Eva Meckbach
Lady Anne: Jenny König
Hastings, Brakenbury, Ratcliff: Sebastian Schwarz
Catesby, Margaret, Primul Ucigaș: Robert Beyer
Edward, Lordul Primar al Londrei,
Al Doilea Ucigaș: Thomas Bading
Clarence, Dorset, Stanley,
Prințul Țării Galilor (păpușă): Christoph Gawenda
Rivers, York (păpușă): Laurenz Laufenberg
Baterist: Thomas Witte
Shakespeare spunea :”de felul in care iesim din batalie vom stii daca in viitor va fi bine!”
In acest caz excelenta a uimit din nou,deci Rock me too,Richard!
Am vazut si eu spectacolul.Banuiesc ca ati citit declaratiile domnului Ostermeyer,cum ca ar trebui sa redam teatrul actorului.Tocmai asta a facut.Cu desavarsire!Si tocmai de asta e un mare spectacol.Nu va inteleg pe dvs.criticii romani.Cand un regizor face exces de zel il acuzati de asta.Cand reda teatrul actorului intr-un mod magistral de generos, nu e bine!De fapt trebuie sa recunoasteti ca e mai avantajos pentru profesia de critic in Romania sa spui nu.Cum suntem un neam de carcotasi, ne place mai mult cand citim
asta!