Rodica Ionescu: Teatrul e bucurie, întâlnire, primeneală…

Este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. În „O noapte furtunoasă”, în „Molto, gran’ impressione”, în „A patra soră” sau în rolul principal din „Avalanşa”, care a avut premiera de curând, veţi descoperi o actriţă care are de spus poveşti… N-am să vă vorbesc despre rolurile ei. Vă propun, în schimb, o întâlnire cu Rodica Ionescu într-o după-amiază de iarnă…

Povesteşte-mi despre o iarnă din viaţa ta, de cel mai frumos Crăciun din viaţa ta…

Nu ştiu dacă e neapărat cel mai frumos Crăciun, dar o amintire care-mi vine acum în minte e cu bunicul meu, care a venit într-o iarnă cu un brăduţ –  nu obişnuia să vină prea des pe la noi – şi în acel an a adus un brad foarte des şi foarte mic pe care l-a suit pe un frigider micuţ pe care-l aveam şi acolo părea imens. L-a aranjat el frumos şi l-a dichisit şi mi s-a părut cel mai grozav brad pe care l-am avut. De obicei noi căpătam brad după ce trecea Crăciunul, după seara de Ajun, că tata tot timpul întârzia să-l cumpere. Nu era nici o tristeţe, dar… mi-aduc aminte că atunci l-am primit când trebuia.

Şi unde se petrecea copilăria ta?

La bloc, în Bucureşti, în Balta Alba, Macaralei, la etajul 1, acolo am copilărit eu. N-am avut „ţară”… Mă mai luau copiii la „ţara” lor… Eram foarte mulţi copii, de aceeaşi vârstă… Copilăria aia în spatele blocului era extraordinară. Iarna, că tot suntem iarna, făceam cazemată, şi eu săream de la etajul 1. Am încercat şi de la 2… Făceam cazemate zdravene care ajungeau aproape până la etajul 1. Nu erau atâtea blocuri, nu erau maşini aproape deloc, am învăţat să patinez pe stradă (pe urmă am făcut şi patinaj artistic de performanţă).

Mergeai la teatru?

Da, de mică. La teatru, la operă… Recunosc, la operă cam adormeam. De mici ne-au dus părinţii, în special tata. Mama, săraca, atunci mă supăram aşa puţin, că ea nu participa cu noi la toate evenimentele, dar acum îmi dau seama că mama trebuia să se ocupe de absolut tot. Tata era poetul… Dar el ne asigura tot timpul partea artistică. Şi la teatrul de copii, şi la Teatrul Naţional, de mică, de la cinci ani…

Visai să te faci actriţă?

Nu, nici gând. Deşi tata îmi povesteşte – eu nu-mi amintesc asta, dar fiind atât de spusă povestea asta am preluat-o şi eu ca pe prima mea amintire – că atunci când m-a dus prima oară la circ, la vreo trei ani, eu am zis că vreau să mă fac… urs la circ. Că m-a impresionat ursul. Aşa zice tata. Şi n-am crezut că ăla chiar e urs adevărat. Eu am zis că nu se poate, că ăla e un om îmbrăcat în urs. M-a dus acolo să-mi arate ursul, dar n-am fost prea convinsă şi am tot ţinut-o aşa, că eu vreau urs la circ… Cred că de-acolo mi se trage.

Atunci, când te-ai hotărât să faci teatru?

Nu ştiu exact când. Făceam jocuri cu sora mea. Ea fiind mai mare cu un an şi şapte luni şi poetă… Ea scria piesele şi făceam spectacole în familie pentru părinţi şi vecini. Făceam şi costume… Primul costum a fost un arici. Le făceam din ce aveam noi prin casă. Ariciul l-am făcut din scobitori. Mi-aduc aminte că am meşterit ceva vreme. Deci sora mea se şi mândreşte că a fost prima mea regizoare. Ea era autoarea spectacolului, juca rolul principal, eu eram, aşa, zmeul din spatele camerei, dar îmi plăcea, mă bucuram că-mi dădea şi mie un rolişor… Pe urmă în liceu profesorii toţi îmi spuneau că asta trebuie să fac, dar eu am vrut să fac sport de performanţă. Am făcut patinaj şi din păcate n-am putut continua. N-am făcut aici, ci în Germania. Am emigrat imediat după Mineriadă, s-a supărat tata foarte tare şi am plecat în Germania, cu viză turistică şi am rămas acolo un an şi ceva. Noi, eu şi cu tata, ne-am adaptat, dar mama şi sora mea n-au reuşit şi de-aia ne-am întors. Eu începusem patinajul, făceam şcoală deja, învăţasem limba, totul era în regulă. Dar când ne-am întors n-am putut continua patinajul că aici nici nu există… Aşa că am renunţat. Cam prin clasa a XII-a cred c-am zis că dau la teatru, eu voiam la ANEFS, tata mă bătea la cap cu Colegiul Bancar, că era un domeniu sigur, părinţii mei sunt amândoi economişti… Tata m-a sprijinit totuşi cu teatrul, mama era un pic mai neîncrezătoare. Dar tata, care e un economist travestit – de la el am şi moştenit totul – e un personaj pe care nu ştiu cine ar putea să-l joace… Aşadar, în primul an după liceu n-am vrut să dau examen deloc. Am terminat şi m-am angajat la AVIS, închiriam maşini. Tata m-a obligat. Mi-a zis: „Dacă nu vrei să dai la facultate nu rămâi pe maidan, mergi la lucru”. Şi m-am angjat şi am închiriat maşini un an. În anul ăla am fost într-o pagubă totală pentru că nu prea ştiam eu cum stau lucrurile… Dezastru eram. Şi de-atunci am început să mă pregătesc. În primul an am picat la UNATC şi pe urmă m-am dus la Timişoara… Tata s-a bucurat de povestea cu Timişoara pentru că el de mic a vrut să călătorească şi să plece din ţara asta, dar nu i-a ieşit. Şi a încercat cu noi, dar până la urmă se pare că destinul s-a opus…

Tu ţi-ai dori să pleci din ţară?

Culmea, nu! De când ne-am întors din Germania şi mi s-a luat jucăria cu patinajul – eram disperată, stăteam opt ore pe gheaţă, eram înnebunită, deja lucram la dublu axel, ceea ce era ceva pentru un copil care studiase doar un an. Dar când mi s-a luat asta n-am mai vrut niciodată să plec şi de-atunci cred că am şi devenit un pic naţionalistă.

Apropo de Timişoara şi de iarnă, ce făceai la Revoluţie?

Mi-aduc aminte perfect totul. Aveam vreo 13 ani. Toţi vecinii aveau uşile deschise la apartamente, toată lumea urla de fericire, au venit maşini să ne încarce să ne aducă la Piaţa Universităţii. Eu am făcut un steag cu copiii de pe scară, am luat cearşaful mamei, fiecare şi-a adus de pe-acasă câte ceva şi voiam să ne urcăm în maşină. Noroc că au venit câţiva părinţii şi ne-au scos, că nu s-au mai întors chiar toţi… Chiar atunci, ţin minte că tata, pe 28 sau 29 decembrie, ne-a adus brad, de fapt un molid… Îţi dai seama?! Ce se întâmpla în jur, căram sarmale pe la soldaţi cu cei din bloc, am făcut mâncăruri şi mergeam cu maşina, avea cineva o Lada, şi ne duceam să hrănim soldaţii… Şi la un moment dat apăre şi tata cu molidul ăla!!!

Să ne întoarcem la actorie şi la Timişoara… De ce n-ai rămas acolo? De ce ai revenit întors la Bucureşti?

E o poveste frumoasă cu Ion Haiduc. Cum am ajuns eu să merg la Timişoara… Dădusem primul an la UNATC şi picasem… Şi într-o zi traversam prin dreptul Teatrului Nottara. Tocmai ce văzusem „Aşteptându-l pe Godot”. La un moment dat, am fost nehotărâtă dacă să merg mai departe, să mă opresc… şi el m-a smuls din mijlocul străzii, că veneau maşini. Când am văzut cine era m-am emoţionat şi am început că „Dl. Haiduc, v-am văzut în…” nici nu mai ştiam în ce… Şi el zice „Stai, măi, ce e cu tine?” Era şi o zi ploioasă. „Ce e cu tine?” Şi am zis: „Vreau să vă felicit pentru spectacol…”, dar nu mai nimeream ce spectacol, le-a luat el la rând, până la urmă l-am nimerit… Şi zice Haiduc, aşa cum e el simpatic: „Dar tu ce faci pe-aici, pe lumea asta?” Zic: „Păi sunt şi eu aspirantă…” „La ce aspiri?” „La teatru. Că am dat, dar am picat…” Şi zice: „Ia vino-ncoace!” Avea maşina trasă acolo, o Dacie roşie pe vremea aia, chiar la colţ la Nottara. „Vino aici în maşină şi zi-mi o poezie!”. Eu mi-aduc aminte, vedeam ploaia cum se scurgea pe geamuri, şi am zis un Sorescu, „Schija”. O aveam în repertoriu. Şi atâta i-a plăcut, m-a pus să-i mai spun şi altele. Şi mi-a zis: „Tu trebuie să ajungi neapărat la Emil Reus şi dacă el îţi zice că tu trebuie să faci meseria asta s-o faci, dacă nu, renunţă că n-are nici un rost”. Şi aşa ne-am despărţit. M-am dus acasă şi i-am povestit lui tata… Tata, spirit aventurier ca şi mine, a zis „Da, dom’le, gata, la Timişoara…” S-a interesat şi nici nu mi-am mai pus problema să dau la altă facultate. Lui îi surâdea, Timişoara i se părea lumea civilizată… M-am dus acolo, l-am cunoscut pe Reus şi din ziua aia nu mi-au mai dat voie să plec de la ei din casă. Nici el, nici Luminiţa Stoianovici, o bună prietenă, care între timp a murit, actriţă la Teatrul Naţional din Timişoara. Pe urmă tot ei mi-au zis, după un an, că trebuie să plec, că a venit momentul… că la Bucureşti sunt mai multe şanse. Aşa m-am întors, am dat examen şi Dem Rădulescu a zis: „Tu vii la mine în clasă.” În anii ăia de facultate a fost ceva magic, tot ce mi se întâmpla mi se părea incredibil. Puteam să fac orice. Revenind la ce ziceam casino portugal mai devreme despre jocurile cu sora mea când eram copil – puteam să joc şi în spatele uşii, dacă aveam ceva de făcut eu îmi făceam treaba. Râdeam cu ea mai târziu şi-i ziceam: „Măi, cum îmi dădeai tu roluri afară din cameră?” Tata, săracu’, mai deschidea uşa la sufragerie ca să mă vadă şi pe mine, dar eu chiar făceam pe bune, mă băteam cu sabia, dar eu eram în afara spaţiului de joc. Şi până la urmă asta m-a ajutat şi-mi ziceam: „Dom’le, şi un cuvinţel, un nimic dacă-l am de jucat trebuie să-l joc…” Dar iubesc ce fac.

Ai avut până acum vreun moment de panică absolută, ai vrut să renunţi?

De multe ori. Pentru că nu găseam că este neapărat ceea ce trebuie. Simţeam că sunt lucruri care mă înghit şi nu fac cu adevărat parte din ele… Că ar fi lucruri pe care le-aş putea face mai bine. Ca de exemplu în sistemul social, să lucrez cu copiii. Mi s-a părut că acolo aş putea să dăruiesc mult mai mult, că aş fi mai de folos. Aici, în teatru, e mai mult pentru mine.

În teatru nu dăruieşti?

Ba da, dăruiesc şi simt asta,  dar o fac şi pentru mine. Îmi place, îmi place când mi se spune o vorbă bună. Înainte nu contau, dar acum parcă am nevoie de încurajări.

Te tentează celebritatea?

M-am tot gândit. Dar, pentru mine, meseria pe care o fac nu asta înseamnă celebritate. Înseamnă, în schimb, să fiu în spectacole bune, în lucruri bune şi când ştiu că e bine, simt o împlinire. Televiziunea – care înseamnă acum celebritate – nu mă tentează deloc. Mie îmi place teatrul. Nu înţeleg, în forma în care se manifestă aztăzi celebritatea. Mi se pare că s-a pierdut sensul. Celebri sunt oamenii care au au îmbogăţit cumva pământul. Acum celebritatea înseamnă să apari la televizor şi să te recunoască oamenii pe stradă pentru asta.

Ţi-e frică de ceva pe scenă?

De multe. Am coşmaruri. Să nu uit textul, să nu-mi încurc partenerii… Mi-e frică de cutremur.

De tine? De personaj?

Nu. Cu personajul mă împrietenesc, dar destul de greu. E aşa cum am simţit cu copilul, când a început să crească în mine. Nu ştiu exact când se petrece declicul şi ne împrietenim. Diferă. Uneori se petrece chiar foarte târziu. Cu fiecare personaj mă împrietenesc destul de greu.

Ai jucat până acum un personaj cu care nu te-ai împrietenit deloc?

În facultate eram plină de entuziasm şi luam totul şi dădeam totul aşa într-o suflare… Acum am început să devin mai conştientă. Până la urmă cred că m-am împrietenit, de fapt, cu toate.

Cum te-ai împrietenit cu cel din „Avalanşa”?

Foarte greu. Mai ales că acum sunt însărcinată şi asta a complicat lucrurile. La un moment dat mi se părea foarte nedrept să joc în „Avalanşa” pentru că eu aveam o sarcină care era la început şi s-au confundat nişte lucruri în mine. Abia spre final a început să-mi fie bine. În mine se confundau psihic nişte lucruri. Se întâmplau modificări în interior şi se băteau cap în cap cu ce aveam de făcut acolo. Pe scenă joc o femeie cu o sarcină de aproape nouă luni. Or, eu trăiam alte lucruri. Interior pentru mine era altceva. Iar eu lucrez foarte mult în interior… Şi nu se producea declicul ăsta deloc. Abia spre final s-a întâmplat ceva şi ştiu exact ziua. Eram atât de deprimată, încât nu-mi mai doream deloc să joc, dar nu puteam renunţa. Şi am stat aşa, m-am chinuit foarte mult eu cu mine… Iar în ziua aia s-a întâmplat minunea. Cu două săptămâni înainte de premieră. M-am dus să mă plimb de nebună vreo trei ore pe străzi şi nu ştiu la ce m-am gândit. Nu m-am gândit la ceva anume, cert e că atunci când m-am întors la repetiţia de după-amiază îmi revenisem. Nu ştiu să spun cum şi de ce. Uneori e aşa de misterios ce se întâmplă cu tine însuţi…

Şi ce ai descoperit tu cel mai important cu tine şi despre tine în perioada aia?

Că nu trebuie să renunţ, aşa cum fac de obicei… Asta am descoperit. Că trebuie să fiu mult mai tare decât sunt şi cred că m-a întărit foarte mult proiectul ăsta. Nu credeam că o să reuşesc anumite lucruri şi care n-au legătură cu piesa, ci cu tot ce se întâmplă pe lângă. Am trăit foarte intens tot acest proiect, din multe puncte de vedere. În primul rând întâlnirea cu Radu Afrim, care este una foarte bună pentru mine, dar foarte dificilă. El are un univers pe care eu nu-l cunoşteam. Foarte complex. Un univers în care se întâmplă lucrurile cu toate detaliile care există într-o viaţă, foarte concentrat, lucrează pe foarte multe planuri, lucru pe care eu nu-l cunoşteam. Cu el trebuie să lucrezi cu toate motoarele în priză tot timpul. N-ai momente de pauză. Or, eu n-am fost obişnuită cu stilul ăsta. La început nu mă simţeam în nimic de acolo. Cele două săptămâni de la final au însemnat de fapt o perioadă de foarte multe acumulări pentru mine. Fiecare actor are ritmul lui. Unii pornesc din exterior şi ajung în interior. La mine e invers. Am observat asta lucrând la acest proiect. Acum mi-am dat seama că trebuie să scot lucrurile de acolo, din mine, să le simt, să le trăiesc.

Şi cum ai ajuns la acord între interiorul tău şi tine însăţi în acel spaţiu…

Prima oară m-am speriat. Mai ales când am văzut frumuseţea aia de decor. Simţeam că întinez blănica aia albă când călcam pe ea. Mă întrebam: „În decorul ăsta cum trebuie să joci?” Iar cum a lucrat Radu, pe mine m-a întors foarte mult în copilărie. Din nou tata şi frica… Tata asculta Europa liberă, îşi făcea traseele cu hărţile la o lampă mică, desena, mai pleca din ţară, de-asta i se şi acorda viză turistică pentru că el tot timpul se întorcea. Şi când pleca era cu gând clar: „De data asta chiar rămân în străinătate.” Şi se întorcea. Ba că a visat că e cutremur şi ne omoară pe noi sau cine ştie ce… Şi ne-a insuflat asta cu frica. Cumva „Avalanşa” m-a întors acolo şi m-a sensibilizat foarte tare.

Să trecem într-un alt plan. Cât de greu e pentru un actor tânăr să-şi croiască drum în teatru, să joace?

E extrem de greu. Eu am fost norocoasă. Nu e o problemă de talent în primul rând, ba cred că talentul e pe ultimul loc… Sunt foarte mulţi actori. La mine a fost o întâmplare, m-a luat Felix Alexa în „Noaptea furtunoasă”, datorită lui sunt la Teatrul Naţional. Eram în anul IV. Şi aşa am jucat imediat cum am terminat. Dar abia acum realizez ce greu e. Sunt foarte mulţi, locuri foarte puţine şi e foarte greu să pătrunzi într-un teatru.

Spaţiile underground sunt o alternativă?

Da, dar trebuie să ai şi experienţa sălilor de teatru. E altceva. E o alternativă. Până la urmă şi spaţiile astea ajung să fie un fel de miniteatre… Dar într-o sală de teatru e altfel.

E altfel de public?

Nu e neapărat asta… Acolo te condiţionează foarte multe lucruri. Te duci în altă zonă. Dar nu în jos, dimpotrivă. Eşti mai nesigur, eu, personal, sunt mult mai nesigură într-un spaţiu mai mic, cu publicul mai aproape. Dar, ca să spun drept, la teatru mă simt ACASĂ.

De ce fel de poveşti are nevoie acum publicul?

Publicul ia ce i se dă. Televizorul a lucrat în timp… Mie mi se pare că publicul consumă orice, că e disperat să consume orice. Şi ceea ce mă sperie un pic e că reacţia publicului a început să fie destul de asemănătoare la toate tipurile de propuneri. Lucru care e destul de ciudat, pentru că nu mai ai unitate de măsură. Şi am ajuns să cred că asta se întâmplă pentru că există totuşi un minim transfer energetic, că reacţionează aşa pur şi simplu pentru că sunt în alt loc decât în faţa televizorului… Pentru că altfel nu e normal să ai acelaşi tip de reacţie la o comedie uşurică şi la un Shakespeare bine montat. Dar mă nelinişteşte puţin. Toată lumea merge la orice, toate sălile sunt pline, totul e full. Publicul e disperat să vadă. „Daţi-mi! Daţi-mi!” Are nevoie de poveşti, de schimbul de energie… Emil Reus zicea ceva ce atunci n-am înţeles: „Ce porţi în viaţă dai şi pe scenă.” Şi de-aia trebuie să ai grijă în fiecare secundă să-ţi înfrumuseţezi viaţa. Pentru că atunci când eşti acolo, tu aia dai. Cu asta operezi. Şi cred, că oricum ar fi, până la urmă, textul sau montarea, dacă tu ai venit cu un aport energetic, omul ăla din sală pleacă cu ceva. De-aia e frumos la teatru!

Dar tu de ce fel de poveşti ai nevoie?

Pentru copii. Uite, de asta cred că ar avea nevoie oamenii, de poveşti pentru copii. Pentru că le-au uitat sau le-au citit de mult…

Care e, din punctul tău de vedere, cea mai mare problemă a teatrului românesc?

Să nu vorbim despre bani, că ne oprim aici, plecăm acasă şi facem alte lucruri… Ce mi se pare mie cel mai rău este că bunul simţ a început să fie hrana nesimţirii. De câte ori mă gândesc să mă las, de-asta vreau să mă las. Dacă începi să te urâţeşti şi să le vezi şi să intri în ele, nu mai poţi face meseria asta şi devii doar un om care vine şi spune nişte vorbe pe scenă. Şi atunci se pierde tot, şi magia, şi energia…

Cum ar arăta lumea fără teatru?

M-am gândit. Nu ştiu. N-o văd… Şi totuşi dacă în mod clar n-o văd fără ceva, atunci fără muzică n-o văd. Dar nu cred că lumea poate exista fără teatru, pentru că, uite, şi noi două când ne întâlnim acum e teatru… E comunicare. Ce e teatrul? Bucurie… Întâlnire… Primeneală…