Rodica Negrea: Teatrul fără iluzie nu mă interesează

mutter1_403x308Este actriță a Teatrului Mic din București, unde a debutat cu „Efectul razelor gama asupra anemonelor” și unde a continuat să joace de la absolvire și până astăzi. În această stagiune, o puteți vedea pe Rodica Negrea în rolul titular din „Mutter Courage și copiii ei”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, un spectacol care a avut premieră săptămâna trecută.  Despre Mutter Courage și despre curajul de a fi mamă, despre teatru și iluziile lui, am stat de vorbă cu actrița Rodica Negrea…

E o formă de curaj să joci Mutter Courage în România acum?

La început, când am acceptat propunerea, nu m-am întrebat dacă e un spectacol pentru spectatorul de azi, care trece pe Sărindar… Am avut, e-adevărat, o strângere de inimă, din cauza unei prejudecăți legate de Brecht. Însă acum când, după ani buni, am recitit textul și mi s-a părut că mă invită să fac acest act de curaj, mi s-a părut perfect pentru sufletul și pentru vârsta mea biologică și profesională. Dintre toate darurile pe care mi le oferea, sub formă de propunere, Victor Ioan Frunză, acesta mi s-a părut cel mai aproape de mine, un text frumos și necesar pentru mine și pentru viața mea. A fost curaj, poate a fost inconștiență…

Vorbeați despre o prejudecată legată de Brecht…

Unii gândesc așa: „Mutter Courage“, război, tragedie, cam atât. Publicul e cu totul altul decât cel din vremea studenției mele, când vedeam coada de la casa de bilete a Teatrului Mic. Se întâmpla pe vremea când jucam în „Efectul razelor gama asupra anemonelor“. Nu vreau să compar publicul de ieri cu cel de azi, însă cred că publicul Teatrului Mic de până în 1990 s-a schimbat și că publicul de acum încă n-a luat legătura cu „Mutter Courage“. Sper însă ca acest public să-l descopere și sunt convinsă că din toamnă asta se va și întâmpla. Însă valoarea uniunii dintre public și scenă, dintre actor și spectator, nu constă în mulțimea din sală, ci în cercul de energie care funcționează în relația sală-scenă. Acum, spaima pe care am simțit-o în toată perioada de pregărire a spectacolului începe să se ducă și în locul ei vine un fel de bucurie stranie.

mutter 5_401x267Îl simțiți pe Brecht contemporan cu noi?

Da, îl simt contemporan. Vorbind despre război, descoperim că e foarte prezent. Brecht atinge profund și puternic esența acestui război universal și unic. Pierderea vieții este tragicul fir roșu care trece prin toate conflictele. Există, de asemenea, elementul profit, un mecanism prezent în orice război. Felul în care Brecht spune acest adevăr este cuceritor pentru mine, ca actor. Vorbim despre un text cu o putere dramatică de a ajunge la ființă, la sens, un argument esențial pentru alegerea mea. M-a interesat ce este universal în acest război din piesa brechtiană și am găsit toate tangențele cu toate războaiele din toate timpurile. De fapt, m-a impresionat enorm felul în care personajul central trăiește această dramă, fiind mamă… Am găsit legături cu experiențe din alte spectacole. Scena negocierii lui Schweizerkaas, de pildă, are același impact pe care l-a avut asupra mea scena din „Sophie’s Choice“, când eroina trebuie să aleagă între fetiță și băiat. Am încercat să iau în seamă toate senzațiile create de text și să le dau viață puternică.

Ca mamă, o înțelegeți pe Mutter Courage?

O înțeleg în totalitate. Mutter Courage face foarte multe comentarii despre război și m-am regăsit și în ele. Uneori ele seamănă cu ideile despre politică exprimate în Poiana lui Iocan din „Moromeții“. Felul în care vede politica, explică războiul și e mamă până la capăt îmi pare chiar sublim. Mi se pare că stă tot timpul pe sârma acrobatului. Alegerile pe care le face sunt pe muchie, și ăsta e încă un element în care mă regăsesc…

Ați trăit și dvs. pe muchie?

Nu, n-am fost pusă într-o astfel de situație și aș vrea ca nimeni să nu trăiască pe muchie în vreme de război. Dar în viața domestică am trăit și a trebuit să știu să merg mai departe pe muchie.

Apropo de „curaj”, dumneavoastră sunteți curajoasă?

Nu sunt curajoasă, sunt mai degrabă cumpătată. Caut să evaluez înainte de a merge pe un drum.

Vorbim de Brecht și dacă vorbim de Brecht vorbim și de celebrul „efect de distanțare”… Cum funcționează relația dintre acest efect și marea nevoie de iluzie a publicului de azi?

Efectul de distanțare – care nu știu cât de bine e înțeles de creatorii de teatru – am încercat să-l descifrez lucrând pe textele lui. Acum, lucrând la spectacol, parcă am înțeles ceva din această distanțare: felul în care Mutter Courage comentează „istoria“, felul în care se raportează la „evenimente“ arată clar o obiectivare, o distanțare ce permite comentariul lucid. Și există și comentariul făcut cu sângele ei, cu durerile ei, comentariul trăit.

mutter4_410x273De ce avem mai mult nevoie acum? De iluzie sau de adevăr?

Teatrul trebuie să dea iluzie în orice timp și în orice context. Fără iluzie, emoție și catharsis, facem conferințe… Teatrul fără iluzie nu mă interesează. Uitarea de sine creează emoția și te duce în altă lume. Te învață ceva și îți dă ceva cu care să pleci acasă din sala de teatru.

Dincolo de teatru, dumneavoastră alegeți adevărul sau iluzia?

Lucrurile stau așa: plecând de la adevăr, trebuie să ajungi la iluzie. Noi, actorii, muncitori la această uzină sufletească a teatrului, începem lucrul de la a scormoni adevărul, noi căutăm să fie într-un adevăr tot timpul pentru ca, prin el, să creăm o lume ce aduce iluzia. Preocuparea esențială a actorului va fi întotdeauna să găsească adevărul situației pe care o trăiește pe scenă. Ca truda minerului ce caută o piatră prețioasă, așa trebuie să ajungi la acel adevăr. Trăit, el scoate diamantul din noroi.

Care e cel mai puternic adevăr pe care a trebuit să-l înfruntați în viață?

În teatru a trebuit să înțeleg că meseria asta se face greu, că actorul depinde de foarte multe elemente, dar că toată responsabilitatea o poartă numai el. Iată un adevăr paradoxal pe care l-am înfruntat și, în clipa în care mi l-am asumat, totul a devenit mai ușor. Până la urmă, nu trebuie să te responasbilizezi decât pe tine și, până, la urmă, în actorie ești singur și singur îți porți povara. Până la urmă, asta spune și Mutter Courage!

Iar dincolo de teatru… atunci când l-am pierdut pe soțul meu, actorul Dinu Manolache, a durat ceva, dar am înțeles că adevărul meu este să merg mai departe. Și eu vreau să merg până la capăt și să am grijă de Ilinca.

Nu pot să nu vă întreb cum e să jucați alături de Ilinca Manolache, fiica dvs.

Cumplit! Știm amândouă asta. Noi am mai jucat împreună, când colegul ei de an, Eugen Gyemant, își dădea examenul de licență cu spectacolul „Deșteptarea primăverii“. El m-a rugat să-i ajut și să joc mama Wendlei, rol în care era Ilinca. Am acceptat până la urmă, deși la început nici una dintre noi n-a vrut. Atunci a început complicația, mi-am dat seama că rămâne pe scenă și ceva din viața domestică, în care eu sunt mama ei și ea e fiica mea. Așa că mi-am spus că nu voi mai repeta experiența niciodată. Când a făcut distribuția, Victor Ioan Frunză a vrut-o pe Ilinca. M-am cam codit, dar până la urmă am judecat iar, am zis că e vorba despre o șansă importantă, că trebuie să trec peste și sunt convinsă că am făcut bine. Ilinca este o ființă autonomă și puternică. Pentru ea, eu trebuie să fiu doar colegă de scenă, dar uneori funcționează instinctul de mamă, și ea nu vrea asta sub nicio formă. Plus că noi două suntem două structuri sufletești și profesionale total diferite, fiecare are alt tip de laborator creator și e foarte greu. Dar mă bucur că, lăsând la o parte total faptul că-i sunt mamă, face treabă bună. Personalitatea ei s-a putut manifesta inedit în acest rol, pe care eu l-aș fi făcut cu totul altfel, și și-a creat un halou individual. Meritul este al ei și al regizorului, Victor Ioan Frunză. Care, pentru mine, ca actriță, este regizorul cel mai potrivit. După ce-ți spune ceva, vede ce faci, îți cere să propui și apoi șlefuiește ce propui.

mutter2_396x338Revenind la personajul dvs., care sunt valorile în care crede Mutter Courage?

Mutter Courage are filozofia omului din popor, trăită și exprimată aparent superficial, dar de fapt la țintă. Cum e mai bine: să fii erou sau să te salvezi? Mama simplă alege viața. Își învață fiul nu neapărat să fie laș, dar să-și apere viața.

Dumneavoastră ce-ați face într-o asemenea situație?

Foarte greu de spus… Orice mamă ar alege la fel, trebuie să faci lucrul care să te salveze, dar demn, dacă se poate.

Se potrivește vreunul dintre sfaturile lui Mutter Courage pentru copiii ei cu sfaturile pe care i le dați Ilincăi?

Aș putea-o sfătui pe Ilinca, așa cum face Mutter Courage cu Schweizerkaas, să nu se risipească în extremele spre care o îndeamnă firea tumultuoasă și să aleagă cumpătarea. Aș mai putea să-i spun, așa cum face personajul meu cu fiica ei, că inima blândă te pierde, ca și lipsa încrederii în sine. Dar nici eu nu eram așa la 20 de ani…

Dar cum erați?

Un copil care s-a maturizat repede pentru că n-a avut totul. Am trăit într-o familie modestă, unde am aflat repede că învățătura te înalță. Pe-atunci ne mulțumeam cu puțin, știam că trebuie să muncesc ca să am o bicicletă, de exemplu. Ilinca a avut mai mult, ceea ce nu înseamnă că i-am dat totul (pentru un copil niciodată nu ai totul…). Dar e vorba despre lumi diferite, eu eram fiica unui mecanic auto și a unei casnice. Universul meu de ispite era mai mic.

Și cum ați ajuns la teatru?

Vedeam teatru de televiziune și ascultam teatru radiofonic. Apoi am văzut teatrul pe scenă și nu știu ce s-a întâmplat. Probabil că se întâmpla ceva în sufletul meu când le vedeam pe Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Valeria Seciu sau Mariana Mihuț. Pe atunci televizorul era și o sursă de modele, iar vulgaritatea nu-l atingea. Acolo modelele erau Catinca Ralea, Ecaterina Oproiu, Sânziana Pop etc. personalități ce făceau emisiuni deschizătoare de drumuri. Ele aduceau inspirație în casa unui adolescent din provincie.

V-ați născut într-o zi de Crăciun…

Dar n-am luat-o ca pe un semn. Cumva asta m-a văduvit de ziua de naștere, căci 25 decembrie rămâne pentru mine ziua de Crăciun. Tata era un om foarte evlavios, credința era vitală pentru părinții mei. Colindele pe care mi le cânta tata, așa cum eu n-am reușit niciodată să învăț să le cânt, sunt de neuitat. Pentru mine, Crăciunul înseamnă aceste colinde. Abia acum încerc iar să le învăț la mănăstirea Stavropoleos, unde e și duhovnicul meu. Acolo se trăiește într-un anume fel tot ce e autentic și frumos în sărbătoarea asta religioasă.

Dumnezeu și teatrul se întâlnesc?

Nici nu se poate una fără alta. Pentru ca pe scenă să se întâmple ceva inexplicabil, ceva ce nu pot numi inspirație, trebuie ca Dumnezeu să vrea să se întâmple. Ceva ce nu se poate explica vine de sus și ajunge, prin tine, la spectatorul din sală. Bucuria, împlinirea pe care o ai într-un moment din spectacol sau la sfârșit se datorează lui Dumnezeu, care te-a ajutat să fie așa.

mutter6_397x264Ați încurajat-o pe Ilinca să facă teatru?

N-am vrut nici s-o învăț de mică ce e teatrul, dar nici s-o țin departe. Când era foarte mică, fiind un copil crescut cu drag doar de părinții lui, rămânea uneori în cabină sau ajungea și prin sală. La 7 ani, a jucat în „Conu Leonida față cu reacțiunea“, spectacolul lui Felix Alexa. Când mi-a spus că vrea să facă teatru, am avut un sentiment de liniște și de bucurie. Se întâmpla după două experiențe, cea de-a doua fiind la Studioul Casandra: spectacolul „Pădurea“, în regia lui Dinu Manolache, un colaj de texte de Shakespeare jucate de studenții care-și dădeau examenul de licență. Exista acolo un Puck mic și un Puck mai mare. Puck cel mic a fost Ilinca, după ce Dinu îi spusese foarte direct că, dacă nu iese bine, o scoate din spectacol. Dar a ieșit bine. Mi-a zis Dinu, fără ca ea să fie de față, că nu numai că e bună, mai mult, că le aduce aminte studenților din distribuție că au făcut altfel cu o zi în urmă (râde). Apoi, firește, trebuia s-o mai vadă cineva, pentru încă o opinie. S-a dus la teatrul din pod al lui Cătălin Naum, care s-a stins acum două zile, i-a fost de un extraordinar folos și acolo s-a deschis mult. Era în clasa a X-a, iar în clasa a XII-a era deja alt om.

Ce ar fi spus domnul Dinu Manolache, dacă v-ar fi văzut acum pe scenă împreună?

Cred că ar fi fost foarte mândru de ea. Cu mine ar fi fost mai critic, calitate pe care i-a moștenit-o Ilinca. Uneori e de o cruzime fantastică, în primul rând cu ea însăși.

Schimb registrul și vă întreb altceva: ați jucat în seriale de televiziune. De voie sau de nevoie?

Și, și. La teatru nu lucram nimic, aveam timp. Plus că actorul e actor și când stă. El acumulează și e viu, este mereu în pregătire. Viața îmi dă în fiecare zi ceva care mă antrenează. Oferta din partea televiziunii a venit când nu făceam nimic. Inițial, am refuzat, pentru că aveam cunoscuta prejudecată față de telenovelă. Mi-am dat seama după aceea că e o prejudecată și că trebuie depășit acest nivel de percepție. Până la urmă, o telenovelă e o poveste la televizor. Ca să-l citești pe James Joyce, trebuie să ai multe și bogate lecturi în spate! Și m-am gândit că într-un cătun de departe există un telespectator care nu poate ajunge într-o sală de teatru și care are, și el, nevoie de o poveste, de un strop de iluzie. Și de cine depinde ca iluzia să fie din ce în ce mai bună și mai frumoasă? Nu de mine, actorul? De ce să nu-i dea el șansa unui spectator să vadă o poveste la televizor, pentru ca el să se întrebe unde mai poate vedea acel actor etc. Nu se știe niciodată ce anume deschide într-un om o curiozitate… În urma unei discuții cu doamna Valeria Seciu, după un examen de conștiință, am acceptat. La Acasă TV am lucrat cu profesioniști extraordinari, de la primul la ultimul om din echip. Mi-a îmbunătățit viața la propriu, câștigul fiind și uman, și material. În teatru n-aș fi avut nicicând un asemenea salariu. Plus că actorii adevărați care au jucat în telenovelele românești n-au făcut decât să ridice nivelul respectivelor producții. Dar acceptăm și faptul că există acolo și lucruri neîmplinite…

Dar în teatru ce e neîmplinit? Ce vă nemulțumește?

Cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu actorii tineri. Directorul Teatrului Mic a prins ultimul moment și a angajat vreo nouă tineri. Dar de atâția ani toate teatrele au ușa închisă pentru tineri care abia-abia au șansa unei colaborări, dar numai dacă au noroc? Nu e posibil ca un tânăr să fie angajat cu un salariu de 800 de lei! Atunci, cum să-l judeci că ajunge la teatru cu numai zece minute înainte de spectacol și se dezbracă de pe scări, bucuros că a filmat la o reclamă, a câștigat 500 de euro și și-a plătit chiria pe două luni? Plus că unii n-au nici șansa să joace în teatrul independent, unde sunt mulți oameni talentați, pe care îi apreciez și îi felicit pentru ce fac. Dar majoritatea celor care spun că nu vor în teatrul de stat bravează. Teatrul înseamnă mult mai mult, scena adevărată cere mai mult. Și mă mai doare ceva: că a dispărut publicul care stătea la coadă…

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.