Super-eroul
La început te joci: puţină imaginaţie şi eşti personajul preferat din desene animate. O pătură legată în jurul gâtului e mantia perfectă, un băţ oarecare e la fel de letal ca o sabie laser, cizmele tatălui, mănuşile de piele ale mamei, gata povestea. Loveşti aerul şi inamicii cad seceraţi. Eşti super-erou. La serbări primeşti cele mai lungi roluri şi înduioşezi toate rudele care te aplaudă cu entuziasm. De la înălţimea scenei improvizate în holul grădiniţei ai succes. Chiar şi educatoarele de la grupele mai mari te-au felicitat. Ceilalţi copii vor să fie prietenii tăi. Doar invidioşii nu vor să îţi împrumute cariocile şi construiesc singuri castele din cuburi.
Elevul eminent
În clasele primare deja ţi se confirmă că trebuie „să te faci actor”. Eşti primit în trupa şcolii şi joci în toate scenetele cot la cot cu cei mari, de la gimnaziu. Învăţătoarea le spune emoţionată părinţilor plini de mândrie ce comoară de elev eşti – cum te iubesc toţi colegii şi că te-a lăudat şi profesoara de engleză. Directoarea te cunoaşte şi ea, iar la concursuri iei mereu premiu. Încet-încet ajungi şi la olimpiada de Limba şi literatura română, iei şi menţiune la faza naţională, iar ca tine, nu mai recită nimeni „Scrisoarea III”. Într-a şaptea joci travesti. Profesoara de chimie nici nu te-a recunoscut la început în Coana Chiriţa. Eşti vedeta şcolii generale!
Sufletul petrecerii
În liceu e clar: „trebuie să dai la actorie”; diriginta îţi aminteşte constant să nu o uiţi când o să apari la televizor, invidiile sunt pe măsura popularităţii, iar notele reflectă, prin indulgenţa lor, talentul tău evident. La biologie nu eşti ascultat când îţi vine rândul la catalog pentru că tocmai te-ai întors cu Marele Premiu luat la Bucureşti pentru Spiridon, la fizică profesoara îţi mai pune un punct în plus pentru că îi place aşa mult cum spui tu „Doina” lui Eminescu, iar la muzică nu e nevoie să citeşti solfegiile pentru că eşti în corul liceului. În rest, dai tonul în orice gaşcă, ai mereu „glume în program”, eşti dezinvolt şi dansezi bine, cânţi şi la chitară, eşti suficient de drăguţ încât să ai cea mai frumoasă prietenă din toată clasa, iar şarmul tău îi cucereşte de-o potrivă pe colegi şi profesori.
Bursierul
La facultate ai intrat din prima. Eşti coşmarul verişorilor mai mici care sunt nevoiţi să crească, urându-te, cu exemplul tău luminos: „uite, mamă…!”. La fel de „drag” le eşti şi colegilor de liceu intraţi şi ei la facultate, dar la taxă. La cursuri eşti cel mai bun la jocuri în anul I, ai note mari la teoretice, spre deosebire de majoritate, primeşti „bucăţile” cele mai bune la clasă, iar profesorii lucrează mai mult cu tine. Îţi dai licenţa cu Cehov şi eşti luat în examene de regie încă din anul II. Iei fără prea mari emoţii la Master şi apari şi în câteva scurt-metraje. Prinzi chiar şi o reclamă la gumă de mestecat. Cu banii de acolo ai plătit restanţa la chirie în cămin.
Tânăra speranţă
Cu diploma frumos înrămată şi agăţată de părinţi la loc de cinste în camera ta de acasă faci primul tău rol – împreună cu doi colegi ai scos un spectacol pe care l-ai jucat întâi într-un pub, apoi vara la o terasă, iar în toamnă un director a riscat să vă primească pentru cinci reprezentaţii la sala mică. Cu intrare liberă. Tot e bine că te-a văzut lumea. Se aude despre tine. Apare şi prima cronică. E de bine. Auzi de un casting pentru figuraţie la Naţional. Iei castingul şi completezi imediat după premieră CV-ul – Un soldat în „Macbeth”.
Salariatul
Minune! Eşti angajat. Ai reuşit! Intri într-un teatru. Ai avut noroc. Te-au văzut că eşti serios şi ai fost distribuit în „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” şi acolo te-a văzut alt regizor care căuta un puşti cu fizionomia ta pentru „Peer Gynt”. Ai fost bun şi te-au păstrat. Aveau nevoie de un băiat tânăr. De acum ai salariu. Ai carte de muncă. Părinţii tăi pot sta liniştiţi. Între timp ai mai prins câteva reclame, o emisiune la tv, ai înregistrat şi la radio. Un amic, a terminat ASE-ul, lucrează într-o multinaţională, ţi-a făcut, în glumă, şi fan page pe Facebook. În primele trei zile ai 48 de like-uri.
Junele-prim tomnatic
Anii trec, tu eşti încă recunoscut ca „băiatul nomonalizat la UNITER pentru debut cu Peer”, doar că ai ajuns la 45 de ani. Între timp ai mai jucat 27 roluri – şi mai mici la început, şi principale, şi în film. Dar în afară de „s-a remarcat în Tipătescu” sau „energic şi plin de farmec” nu se spune altceva despre tine. Pe afiş cel mai sus ai fost al doilea – ordinea dată de autor nu îţi e favorabilă. Ai dublat personaje din desene animate şi ai prins un rol secundar într-un serial.
Monstrul sacru
Mai ai câţiva ani până la pensie. Primeşti în sfârşit rolul visat – „Regele Lear”. O cădere. Depresie, alcool, diabet. Îţi e frică să tragi linie. Nepotul găseşte într-un sertar dosarul cu interviuri, fotografii, diplome şi cronici. E destul de gros. Soţia ţi l-a făcut cadou la o zi de naştere. Citeşti pe sărite, îţi aminteşti de colegi, de roluri uitate, de turnee, de premiere, de autografe, replici, glumele colegilor, poante din culise, parfumul colegelor, mirosul costumelor, căldura reflectoarelor, frigul din cabină, căderea cortinei în fiecare seară, repetiţii, cafeaua în pahare de plastic, ţigările împrumutate, doamna de la recuzită, uşa care scârţâie de la intrarea actorilor… Sute de chipuri luminoase ale unor necunoscuţi care aplaudă în picioare. Mii de ochi care îţi mulţumesc. Peste 40 de ani de teatru. Ştii că a meritat.
A murit marele actor… Titan al scenei… Iubit şi admirat în zeci de roluri… Aplaudat seară de seară… Adorat de colegi… Talent unic… Senzaţional… Geniu…
Print