La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
E început de an 2019, au fost decernate Globurile de Aur, au fost anunțate nominalizările la premiile Oscar atât de așteptate și, mai nou(?), atât de contestate în lumea filmului, iar printre titlurile cele mai vehiculate de câteva luni bune se regăsesc „Bohemian Rhapsody”, care deja a câștigat două Globuri de Aur și e nominalizat la Oscaruri la categorii importante, la fel și „A Star Is Born”, cu Lady Gaga și Bradley Cooper, despre care s-a vorbit mult. Dar poate filmul de care s-a vorbit cel mai mult în 2018, încă dinainte să câștige Leul de Aur la Festivalul de la Veneția, este „Roma” lui Alfonso Cuarón. Care acum, după ce a câștigat și două Globuri de Aur, conduce în topul nominalizărilor la Oscar, alături de tragicomedia istorică „The Favourite”, amândouă fiind nominalizate la câte zece categorii.
De ce e „Roma” un film atât de iubit și de premii, și de festivaluri, și de critică, și de spectatori? Alfonso Cuarón pare să fi găsit rețeta perfectă pentru toate gusturile cu această producție ușor autobiografică, pentru care se întoarce în lumea copilăriei lui în anii ’70 în Ciudad de Mexico. Și o recreează în imagini alb-negru, superbe, încărcate de o poezie tristă și rece, din care lipsește orice urmă de sentimentalism.
Filmul lui Cuarón e despre o lume pe care ochii unui copil au oprit-o în loc undeva în adâncul memoriei și pe care el acum o scoate la lumină și o privește cu ochi de adult. O extrem de interesantă perspectivă, prin care simți în același timp vibrând toată istoria zbuciumată a acelei perioade în Mexic, deși scenele directe sunt extrem de puține, și, mai mult de-atât, simți pulsând viața, viața simplă de dincolo de ceea ce a rămas scris în cărțile de istorie. Viața aceea a omului normal, prins în vârtejul istoriei, contopit cu un timp anume, pe care e condamnat să-l trăiască, și care e, de fapt, barometrul perfect al unei societăți aflate într-un punct tulbure.
Apa care se varsă pe gresia gri-cenușie, curățând urme de caca de cățel, apa aceea în care se reflectă imaginea unui avion, ca o amenințare aproape neștiută e metafora care surprinde perfect tot zbuciumul lumii din jur. Iar ceea ce surprinde excelent Cuarón în filmul lui, care poartă numele acelui cartier din Mexic în care a copilărit, „Roma”, este această apăsare permanentă ce planează pretutindeni, chiar și în scenele de familie în care pare că exercițiul cotidian instaurează un soi de liniște. Ei bine nu, în spatele a tot și a toate mocnește în permanență ceva.
În ce constă rețeta de succes a lui Cuarón? Poate într-o intuiție aparte, care-l face să combine rețeta de film de artă, care câștigă premii la festivaluri, cu rețeta filmului de succes american. Povestea, de altfel, extrem de simplă, aproape o non-poveste, atinge, totuși, exact acele puncte sensibile la care reacționează spectatorul secolului 21. Puținele, foarte puținele note autobiografice – copilul care trăiește îndepărtarea tatălui de familie și despărțirea de mama lui – vin în sprijinul acestei idei și cuceresc publicul încă dinainte de a le vedea. Iar firul poveștii, chiar așa simplu cum e, include exact acele elemente general umane la care spectatorul reacționează, pentru că sunt emoționante: o servitoare trăiește o poveste de amor mai degrabă lipsită de pasiune, rămâne însărcinată și băiatul, care se antrenează pentru forțele speciale, o părăsește în sala de cinematograf imediat ce află. Toată această poveste o privește și o ține minte băiețelul care la acel moment trăia drama dezbinării propriei familii și-și vedea mama suferind – o mamă care, însă, ca o eroină, trece peste toate și-și crește copiii cu zâmbetul pe buze, ca să resimtă cât mai puțin drama.
Peste acest strat, Cuarón așază însă cu totul altceva. Imaginile lui alb-negru – din care nu lipsește o doză de umor amar, precum în scenele în care roțile mașinii trec ostentativ peste rahatul de cățel strivindu-l – reconstruiesc un univers. Universul simplu și banal al unei familii de clasă mijlocie, în care copiii se joacă, se bat, mănâncă, aleargă în ploaie să prindă cât mai multe bucăți de gheață când cade grindina… și un tată care lipsește permanent și despre absența căruia se vorbește permanent. Imaginile din sala de cinematograf, imaginile din zona rurală unde Cleo, menajera, merge să-l caute pe băiatul care-o lăsase însărcinată, un loc de o poezie barbară, cu noroaiele lui, cu circul amplasat în mijloc, imaginile cu valurile oceanului în care copiii sunt cât pe ce să se înece, o scenă filmată aproape naturalist, imaginile teribile din timpul revoltei, în care oamenii sunt omorâți pe stradă, imaginile și mai cumplite în timpul travaliului lui Cleo, în spital, imaginile în care Cleo privește pe geamul maternității la bebelușii nou-născuți și în clipa aceea începe un cutremur… Toate astea transformă filmul lui Cuarón într-un superb poem cinematografic, căruia nimeni nu-i poate rezista. Pentru că toate aceste imagini au forța și magia valurilor oceanului din scena în care Cleo se avântă să-i salveze pe copii de la moarte.
Alfonso Cuarón nu vorbește direct nici despre sine, nici despre copilăria lui, nici despre propriile traume. Dar o face, totuși, atât de subtil, prin povestea acestei menajere, o ființă atât de închisă în sine, atât de impasibilă, dar în care simți, din nou, tumultul oceanului. O face atât de subtil arătând o lume în care se trăia așa, se iubea așa, se murea așa. „Roma”, acest superb jurnal indirect…
Print
Un Comentariu