Cine sunt? Cine suntem? Cine sunteți? Identitatea este una dintre problematicile care unește sau dezbină. A fi cineva anume te individualizează. A fi ceva anume te integrează unui grup. Nevoia de raportare precisă la datele concrete care te fac să fii tu și numai tu și nevoia de apartenență la o societate formată din cei care îți seamănă în anumite privințe ne face să ne batem capul uneori stupid de mult cu această problemă. A devenit foarte important să afirmi cât mai des și mai deschis cine și ce ești. Cu cât mai detaliat, cu atât mai bine. Cu cât mai minoritar din orice punct de vedere, cu atât mai lăudabil. Celebrarea ostentativă a diversității, cu orice prilej, cu orice preț, vocal, cât mai strident, cât mai liber, e deja un refren răstocit, cântat de cei care simt nevoia de atenție. Bunul simț ar trebui să ne fie îndeajuns pentru a accepta și respecta dreptul oricărui altuia de a fi altfel decât tine. Pentru că și tu ești altfel în alte privințe. Ceva simplu și la mintea cocoșului într-o societate care se pretinde a fi din ce în ce mai civilizată a devenit motiv de studii aprofundate și discuții încrâncenate și luări de poziție, și demonstrații, și ură, în ultimă instanță. Asistăm la o înfierare apriorică a rasei albe. Cu cât ești mai alb și mai bărbat trebuie să te simți mai vinovat. Dacă ești cumva și straight, și creștin, ai încurcat-o de tot. Purtăm toleranța la rever, dar suntem gata să înfierăm cu sudalme și ocări dușmanul de clasă, devenit peste noapte acest băiat cât mai blond și cu ochi cât mai albaștri.
Unul dintre spectacolele invitate la Festivalul Internațional „Ingmar Bergman”, de la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm este „Roma armee”, o producție a Teatrului „Maxim Gorki” din Berlin, în regia Yaelei Ronen. Timp de aproape două ore opt actori defilează pe scenă în ipostaze mai mult sau mai puțin artistice și își strigă pur și simplu frustrarea. Este acel gen de act care se vrea artistic doar de dragul de a cocoța pe scenă probleme personale și propagandă trâmbițată de la înălțimea podiumului, în fața cât mai multor oameni. Teatrul a devenit un soi de cutie din Hyde Park pe care te urci pentru a spune cum poți tu mai bine ce te doare. Doar că pe bani mai mulți și cu pretenții mai mari. Discursul scenic este nu doar fragmentat, fără cap și coadă, de prost gust și ostentativ kitschos, cu scene care se succed fără nicio logică sau legătură, cu o estetică încărcată și cu efecte care se vor a lua ochii.
De la paiete și bărbați pe tocuri și torțe care incendiază pereți până la super eroi cu mantii strălucitoare și chiloți sclipicioși, toate eforturile de a fi cât mai diferit și mai țipător au fost depuse întru semnalizarea celebrării diferențelor de cât mai multe feluri. Un vaiet perpetuu purtat pe rând de la un actor la altul, o bucurie cu dinții scrâșniți de a fi în sfârșit într-o ipostază din care îți poți striga păsul. E drept, actorul de origine suedeză Lindy Larsson și-a respectat statutul de actor înainte de oricare altul și nu a uitat să și interpreteze, să își folosească talentul pe care îl are din plin, să gândească și să simtă autentic și chiar să emoționeze cu sinceritatea lui, totul cu măsură artistică, filtrată prin sita necesității scenice. Colegii săi, însă, au arătat ca o trupă exaltată de amatori care își dau și sufletul pe scenă fără niciun discernământ și cu minim de efect. Poate cea mai înverșunată și mai puțin interesată de aspectul artistic al prezenței sale pe scenă a fost Mihaela Drăgan, actrița din România, care a fost mai preocupată să scrâșnească condamnarea românilor care i-au furat istoria, neprecizând în manualele de istorie din care a învățat ea perioada de sclavie a țiganilor. Probabil am avut manuale diferite sau eu mai mult noroc decât ea de profesori mai atenți la nuanțe. Prestația sa actoricească, însă, a fost cu mult mai modestă decât elanul discursului și avântul pe care îl are în a-și celebra cât mai vocal și public vaginul și menstruația. Într-un recitativ încleștat, cu grijă mare pentru inteligibilitatea în limba engleză, nesigură pe mijloacele profesiei pe care și-a ales-o, dar cu multă încredere în validitatea mesajului, cu siguranță și-ar putea folosi mai util calitățile de persuasiune în discursuri motivaționale sau orice alt fel de exprimare retorică decât în teatru.
Experiența vizionării acestei serbări ca de sfârșit de an școlar, în care amestecul de teme și motive a fost mai pestriț și mai bălțat decât găinile din ograda oricărei bătături, are mai degrabă efectul de bumerang. Deși aplaudat îndelung în picioare de publicul suedez grabnic doritor de afirmare a toleranței de orice fel, probabil, atâta timp cât produsul artistic este apreciabil mai slab calitativ decât virulența mesajului, acest tip de manifestare pe o scenă se poate foarte ușor întoarce împotriva artiștilor. Prin deprofesionalizare și tocire a mijloacelor. Acceptarea unui gen facil care ia ochii și îmbrățișarea acestui fel de a exista în profesie te consumă foarte rapid. Calitatea teatrului de această factură nu este foarte îmbucurătoare și ne putem trezi peste puțin timp cu sălile goale. Oricât de iubitori de diferențe am fi, oricât de grabnic doritori de demonstrare a toleranței, dacă nu primim și puțină artă cu semnul plus pe scenă, nu mai avem de ce să mergem la teatru. Ne ducem încolonați la parade și TED-uri și donăm și semnăm petiții și mai vedem noi ce mai facem, dar la teatru nu o să mai prea avem de ce să mergem în curând.
„Roma armee” este un spectacol cu un mesaj valid și serios, comunicat într-o formă violentă, care face o defavoare cauzei, prin doza de șoc pe care ar vrea să îl producă, dar nu știe cum să îl drămuiască. Singurul moment în care i s-a făcut o favoare identității rome în acest spectacol a fost interpretarea în duet a „Djelem djelem”-ului – profesionist, din suflet, cu pasiune și talent. Așa cum știu și pot și bine o fac cei care reprezintă fără prea mare tam-tam această identitate.
Print