Câștigător al prestigiosului premiu „Masca de Aur”, regizorul Roman Feodori montează în premieră în România, la Teatrul Nottara, „Molière/ eréiloM” după Jean-Baptiste Molière și Mihail Bulgakov. Inițiată după ce artistul a participat în 2017 la Laboratorul de teatru DENS, noua creație scenică se dorește o redescoperire a clasicului francez, filtrată din perspectiva lui Mihail Bulgakov.
Ca regizor, cum l-ați descoperit pe Molière?
Prima întâlnire adevărată cu lumea lui a fost la Academia de Teatru din Sankt Petersburg. Am avut profesori foarte buni și toate studiile noastre s-au centrat pe material dramaturgic de cea mai bună calitate. Dragostea mea pentru acest dramaturg s-a născut atunci și acolo. Toate textele lui, toate glumele lui, toate situațiile lui sunt absolut sclipitoare. Pentru spectacolul de diplomă stabilit de profesorul nostru Yuri Butusov am avut ca temă „Tartuffe”, pentru care am studiat un an și jumătate. Pe textele lui Molière am învățat arta actorului. Când am terminat facultatea, mi-am dorit mult să-l montez eu însumi. Imediat ce am avut norocul ca un teatru să accepte, asta am făcut, începând cu „Vicleniile lui Scapin” și continuând cu „Don Juan” și două spectacole diferite, în două orașe diferite, cu „Tartuffe”. În ultima vreme însă mi se pare că o piesă te limitează foarte tare, căci un dramaturg e întotdeauna mult mai mult decât una dintre piesele lui. Mi-am dorit ca, împreună cu actorii Teatrului Nottara, să pornim în această călătorie, în această aventură, și să încercăm să-l descoperim pe Molière nu numai printr-o piesă, ci să-l privim într-un context mai larg și mai înalt. La un moment dat, am înțeles că nu e interesant să-i povestim biografia, pentru că totul e, până la urmă, fantezie. Ne-a ajutat, desigur, Mihail Bulgakov și am încercat să compunem, să inventăm și să vedem în ce fel piesele lui au fost o oglindă a unor momente din viața lui.
Și ați mizat pe spiritul ludic al actorilor?
Acesta a fost principiul de repetiție. Acum un an, când i-am cunoscut pe actorii români, am fost absolut fascinat de libertatea, de energia, de emoționalitatea lor. Pentru mine a fost foarte interesant ca într-un spectacol să-i urmăresc chiar pe ei, într-un spațiu gol. Mare parte din spectacolul nostru e gândit și creat de ei. Multe elemente au venit din imaginația lor. A fost interesant să observ cum îl descoperă ei pentru ei înșiși pe acest dramaturg. Și cei care nu sunt foarte tineri au un spirit foarte tânăr. Împreună, am înțeles că toate situațiile scrise de Molière acum patru sute de ani sunt foarte contemporane și că le înțelegem.
Deci funcționează și în mileniul III spiritul de trupă „inventat” de însuși Molière?
S-a întâmplat că cei treisprezece oameni cu care am lucrat, începând din decembrie anul trecut, au trecut prin foarte multe încercări de atunci, foarte variate, ca actorii lui Molière, lucrând foarte mult. Toate greutățile însă i-au ajutat să creeze o trupă, un ansamblu actoricesc, care mie mi se pare cel mai important lucru în teatru. Prin repetiție, când uneori se unesc împotriva regizorului, când se ajută unul pe altul, când se hrănesc unul pe altul, se ajunge aici. Povestea dintre oameni creată într-un asemenea cadru este întotdeauna vizibilă în spectacol.
Dacă dramaturgul însuși ar face o călătorie în timp și ar veni la acest spectacol, ce ar vedea el?
Mie mi se pare că Molière era atât de talentat, iar pentru mine talentul înseamnă, înainte de toate, curiozitate. Dacă ar vrea să vadă ce gândesc oamenii despre el în secolul XXI, ar vedea că spunem în primul rând povestea cu dragoste și ne-ar ierta.
Cum ați abordat dimensiunea moralizatoare din piesele lui Molière?
Poate părea că există, în piesele lui, câte un moment de arhaicitate. Tatăl îi interzice fiicei să se mărite și ea ar trebui să-l asculte. Este, la prima vedere, o situație arhaică, necontemporană. Deci trebuie să înțelegem de ce azi, într-o familie dată, o fiică își iubește așa de tare tatăl și are atâta încredere în el, încât n-o să se mărite fără acordul lui. Dacă desfacem situația scrisă de Molière acum patru sute de ani, descoperim la un moment dat că fiica nu are mamă, deci a educat-o tatăl. Brusc, începem să înțelegem că relația dintre tată și fiică e mult mai profundă decât am crede la prima vedere. Iată cum o situație aparent arhaică e foarte contemporană. Când lucrezi cu genii absolute – Shakespeare, Molière, Pușkin, Goldoni, Gozzi, Cehov –, problema actualității nu mai e o problemă, dacă citești atent azi. Cu cât citești mai atent, cu atât te ajută ei înșiși mai mult să înțelegi că e o situație extrem de contemporană.
Apropo de talent, ce înseamnă pentru dumneavoastră teatrul? Meșteșug? Poezie? Și una, și alta sau altceva?
Eu cred că de mult am descoperit un fel de formulă a teatrului. Sunt trei elemente obligatorii. Teatrul este întotdeauna o sărbătoare, chiar dacă vedem o situație grea sau tragică. Teatrul este întotdeauna fascinație, chiar dacă pe scenă se spune o poveste veselă sau ușurică. Și teatrul este întotdeauna ceva viu, care se întâmplă exact acum, sub ochii noștri, și n-o să se repete niciodată. Iată unicitatea lui! Dacă sunt prezente toate aceste trei elemente, atunci riscăm să avem parte de teatru!
Teatrul are nevoie mereu să câștige public nou. Poate el să reușească acum, când lumea e sedusă de noile tehnologii și pierde adesea contactul cu viul?
Tocmai de aceea, tocmai datorită acestui viu, el o să existe întotdeauna și o să supraviețuiască tehnologiilor, așa cum a supraviețuit apariției filmului și televiziunii. Cel mai important este că el e o artă sincretică, gata să primească în interiorul ei absolut tot ce apare. Teatrul n-o să moară niciodată. Realitatea ne-a dovedit-o deja câteva zeci de secole.
Print