În cei aproape douăzeci de ani de regie, Vlad Massaci şi-a încercat mâna în mai toate zonele dramaturgiei. De la teatrul antic la textul absurd, de la Molière la Cehov şi LaBute, a căutat să descopere şi să vorbească pe limba spectatorului de azi. Convins, după propria mărturisire, că teatru de calitate înseamnă teatru care surprinde glasul unei epoci, a lucrat mult în Bucureşti şi a montat constant în teatrele din alte oraşe din România, oprindu-se mereu la lucrul acela imaterial pe care artiştii îl tot iscodesc de fapt de dinainte să se fi inventat cuvântul „artă“: sufletul omului.
Este ceea ce face şi acum în spectacolul „Roman teatral“, după Mihail Bulgakov, pus în scenă la Teatrul Nottara, unde a avut premiera oficială săptămâna trecută. Şi, într-adevăr, glasul unei epoci se aude dintre paginile aşternute pe hârtie de genialul, damnatul scriitor rus, prins cândva, în primele decenii ale secolului trecut, în mecanismul fatal al teatrului moscovit, vigilent supravegheat de aparatul stalinist. Este glasul unei epoci a oamenilor reduşi la stadiul de animale, adică dominaţi de frică şi obsedaţi de supravieţuire. O epocă a şacalilor a construit regizorul Vlad Massaci pe scena ca o cutie albă, care poate însemna orice, în care se schimbă câteva piese de mobilier negru. Scenariul realizat de Bogdan Budeş după scrierea autobiografică a lui Bulgakov este premisa unui discurs scenic consistent, tensionant, axat pe idee, nu pe emoţie şi, prin urmare, provocator de gând în primul rând şi de emoţie abia în al doilea rând.
Povestea este veche şi nouă în acelaşi timp, înveşmântată adecvat în straiele epocii: un modest corector de la revista „Navigaţia“ a scris un roman, dar nicio editură nu-l publică, pentru că este „inoportun“. Misterul acestui cuvânt se dezleagă repede, când aspirantul Serghei Leontievici Maxudov (Ion Grosu) pătrunde, prin mijlocirea unui instrument diabolic al sistemului (George Alexandru), în lumea literară a epocii şi descoperă chipul hâd şi toxic al minciunii şi al ipocriziei generalizate. De fapt, peripeţiile scriitorului devorat de sistemul malefic în care, inocent fiind, se străduieşte să intre au caracter emblematic. În spatele lor stă o filosofie simplă: Dacă intri în troacă, te mănâncă porcii. Câţiva paşi sunt de la normalitate, care înseamnă şi inocenţă, la absurditate, care înseamnă şi cruzime, şi grotesc, şi apoi la sinucidere.
Dincolo de planul întâmplărilor, concretizat în scene numeroase, în care se perindă instrumentele groteşti ale sistemului opresiv, instrumente cu chip de om, spectacolul dezvoltă cu măsură, cu firesc, un plan al reflecţiei. Dacă ne luăm după cum arată montarea în prezent, înainte ca ritmul să i se fi reglat, „Roman teatral“ pare un comentariu la glasul kafkian al unei epoci kafkiene, un spectacol ce sintetizează spiritul unei epoci şi în acelaşi timp îi accentuează absurditatea. Animalizat sub teroare, mutilat de lipsa libertăţii, sufletul omului nu moare, dar se transformă. Şi omul însuşi devine mai puţin decât o marionetă, un corp fără voinţă, un organism pasiv dintr-un mecanism din care nu poate ieşi. Omul nu e om, viaţa nu e viaţă, literatura nu e literatură, teatrul nu e teatru câtă vreme libertatea a fost abolită.
Mult îndatorat experienţei autobiografice a scriitorului rus, „Romanul teatral“ în alb-negru pus în scenă la Teatrul Nottara dezvăluie, spuneam, glasul unei epoci atroce, alcătuit din inflexiuni triste, absurde, mohorâte, stupide, ridicole, rele, malefice. Păstrând dimensiunea simbolică a poveştii lui Serghei Leontievici Maxudov, prins între un compromis inevitabil şi imposibila afirmare, regizorul a ales să aducă în scenă voci şi chipuri ascunse sub un strat gros de pudră albă, albul nefiresc al existenţei nefireşti, sub care stă ascunsă, alungată, interzisă, normalitatea. Hidoşenia, meschinăria şi prostia angajaţilor – în ambele sensuri ale cuvântului – de la teatrul la care i se promite aspirantului că i se va monta piesa se dezvăluie treptat, în scene nuanţate din registrul tragi-comic, însă care parcă lasă ceva loc pentru timpi morţi.
Iar eroul parcurge uluit, buimac, bolgiile lumii în care se avântă timid, dar ferm pe poziţii, păşind într-o castă stupidă, ale cărei reguli nescrise şi necruţătoare nu le cunoaşte. Şi această montare pune în lumină calităţile actoriceşti ale lui Ion Grosu, pe care l-am văzut recent în roluri cu un grad ridicat de dramatism în „Aniversarea“, spectacolul aceluiaşi regizor, şi „True West“, montarea lui Alexandru Mâzgăreanu. În scenografia inspirată a lui Andu Dumitrescu, scriitorul îi cade victimă absurdului şi, refuzând compromisul, alege calea extremă. Sinuciderea înseamnă, dacă nu izbăvire, măcar demnitate, o ieşire din scenă la care îl ispitesc, fără să ştie, vocile hâde ale prezentului, întruchipate de George Alexandru, Alexandru Repan, Catrinel Dumitrescu, Ada Navrot etc. Un prezent fără orizont şi fără speranţă, controlat de un sistem opresiv care spectatorului român îi spune, fără îndoială, ceva. Şi-i va mai spune, probabil, destulă vreme de aici încolo.
Print