Cine mai are astăzi nevoie de poezie? Ultimii romantici s-au resemnat, iubirea de altădată s-a demodat, iar lumea aleargă bezmetică spre noi idealuri. Pragmatici şi grăbiţi, suntem greu de emoţionat şi la fel de greu de impresionat. Nu mai credem în poveşti decât dacă sunt spuse de filme 3D şi ne îndrăgostim în felul nostru, trimiţând selfiuri pe What’s Up pe post de scrisori de dragoste. Atunci de ce ne-ar mai interesa o piesă reprezentativă pentru Romantismul German, scrisă acum aproape două sute de ani? Simplu: pentru că este citită în cheie comică şi montată în aşa fel încât să vorbească pe limba spectatorului dornic de râs sănătos.
„Leonce şi Lena” în regia lui Vlad Cristache la Teatrul „Maria Filotti” din Bărila este un spectacol care te face să te simţi bine la teatru. Tratată cu mult umor şi inventivitate, povestea celor doi îndrăgostiţi care îi joacă o farsă sorţii îşi pierde aura de teatru poetic şi devine o partitură ofertantă pentru un regizor cu imaginaţie. Poate prea puţin emoţionantă, dar cu siguranţă tonică. Există câteva imagini foarte reuşite care se ataşează memoriei şi îţi vin imediat în minte atunci când te gândeşti la ceea ce ai văzut. Un Leonce care înoată în mormanul de bureţi stacojii în mijlocul căruia tronul îşi menţine echilibrul precar. Un Valerio bătrân, cu aer de copil, care intră în scenă cu soarele legat de o sfoară – un balon galben uriaş. O Guvernantă universală – însărcinată, care îi dă sfaturi tinerei prinţese în timp ce împinge un cărucior. O Curte redusă la câţiva consilieri desueţi, cu mişcări de roboţi anchilozaţi, care servesc un Rege infantil şi absurd. Suficiente motive pentru a putea spune că există premisele unui demers regizoral de impact.
Primele scene promit mult. Atmosfera este proaspătă, creată cu multă fantezie şi din amănunte care compun o uvertură incitantă. Muzica venită de la pianul din loja centrală, lumina semi-obscură, stranietatea spaţiului, vorbele încâlcite din text spuse în notă comică, de Ionuţ Vişan – un Leonce posnaş şi deloc plictisit. Apariţia lui Valerio aduce şi mai multă energie. Constantin Cojocaru este asul din mâneca regizorului. Acest actor atât de ludic, special şi cu resurse ce par a fi inepuizabile are atâta lumină în ochi, poezie în glas şi expresivitate în corp, încât este de unul singur un întreg spectacol. Apoi apare o motoretă cu ataş şi doi poliţişti care funcţionează ca un cuplu comic din filmele mute. Şi mai departe, scenă cu scenă, ai impresia că ţi se pregăteşte ceva; că totul concură către punctul culminant, când vei fi ridicat din scaun.
Iar când soseşte aşteptat şi pregătit cu atâta imaginaţie şi grijă, magia nu funcţionează. Întâlnirea celor doi protagonişti, vine ca un contra-punct la toată desfăşurarea de forţe de până atunci, dar nu are, din păcate, forţa necesară, pentru a suplini prin emoţie şi candoare efectul creat de toate năzbâtiile văzute. Clişeul dragostei la prima vedere, fulgerătoare, stângace şi duioase, nu poate funcţiona în această lume plină de haz, nebunie şi poante supra-realiste. Pe cât de spumos a fost începutul, pe atât de mică şi vlăguită e întâlnirea crucială. Iar de aici înainte sacul cu invenţii se goleşte către un final previzibil şi lipsit de strălucire – chiar dacă realizat într-o cascadă de trei variante.
Scenografia ofertantă semnată de Vladimir Turturică e utilizată la maxim şi dă prilej de noi şi noi jocuri. Nu ai timp să te plictiseşti. Te simţi, într-adevăr, bine la teatru. Ai vrea, însă, şi mai mult. E ca un foc de artificii în noaptea de Revelion, care durează prea puţin, înainte să bată miezul nopţii. Trupa de actori nu funcţionează mai departe de stratul epitelial al interpretării. Lipsesc vigoarea şi dramul de nebunie. Iar asta se vede cu atât mai limpede, cu cât Constantin Cojocaru în rolul lui Valerio umple scena cu personalitatea sa.
Teza regizorală pe care pare să o expună Vlad Cristache este aceea a curajului de a exprima propriile idei prin cuvintele lui Georg Büchner. Marele câştig al montării sale este acela de a transforma un text romantic, privit în mod tradiţional ca fiind poetic sau politic, într-o aventură a doi năzdrăvani puşi pe şotii, cu o secundă mai isteţi decât lumea de fantoşe în care trăiesc. Nu e vorba despre niciun drum iniţiatic, de maturizare nici nu poate fi vorba, manipulare nu există, doar un pic de iubire, tratată şi ea ca o altă joacă; doar că ceva mai serioasă. Pariul e câştigat în măsura în care spectatorul se bucură la teatru. Ieşi din sală cu o stare de bine. Adâncimile piesei sunt nivelate, însă, iar emoţia şi drama, în definitiv a acestei lumi absurde, se pierd în grămada de bureţi.
Între soarele-balon şi luna-firmă luminoasă, pe o câmpie cu oi ce poartă litere de neon, doi tineri rebeli se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Fugind de o nuntă aranjată, speriaţi de perspectiva de a nu-şi găsi niciodată jumătatea, descoperă că evadarea a fost de prisos, iar planul părinţilor a coincis cu sentimentele lor. Final fericit. E simplu. Iar de dragul jocului, în această istorioară, s-a făcut loc şi pentru umor, gaguri, glume şi râs sincer, în faţa unor plăceri vinovate. Dacă e sau nu e bine, rămâne să decidă fiecare spectator, în funcţie de orizontul său de aşteptare şi de permeabilitatea la propuneri îndrăzneţe.
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila
„Leonce şi Lena” de Georg Büchner
Traducere de Nina şi Iosif Cassian
Regia artistică: Vlad Cristache
Asistent regie: Septimiu Stoica
Scenografia: Vladimir Turturică
Muzica live: Cornel Cristei
Distribuția:
Leonce – Ionuţ Vişan
Lena – Corina Georgiana Borş
Valerio – Constantin Cojocaru
Guvernanta – Ramona Gîngă
Regele de Popo – Valentin Terente
Rosetta – Narcisa Novac
Poliţistul 1 – Marcel Turcoianu
Poliţistul 2 – Adrian Ştefan
Preşedintele Consiliului – Dan Moldoveanu
Maestrul de ceremonii – Costică Burlacu
Consilier 1 – Ionel Spălatu
Consilier 2 – Mihail Ardeleanu
“Adâncimile piesei sunt nivelate, însă, iar emoţia şi drama, în definitiv a acestei lumi absurde, se pierd în grămada de bureţi.”
Emotia si drama nu exista, profunzimea textului a fost aruncata la gunoi, atunci ce mai ramane din piesa asta? A ramas doar o forma de spectacol, incapabil sa amuze un om cu un simt al umorului ceva ami dezvoltat decat spectatorii lui bendeac sau alte emisiuni de genu’. Cand am vazut spectacolul am crezut ca regizorul a fost incapabil sa transmita esenta textului, apeland la cliseul comic pe care nu l stapaneste prea bine din ce am vazut, totodata subapreciind calitatea publicului.
Daca teatrul are rolul de a educa, si alegeti sa montati in cheie comica nu va rezumati doar la ceea ce se naste pe moment si vi se pare voua amuzant. Umorul e un mecanism care trebuie dezvoltat in asa fel incat sa amuze o masa cat mai mare de oameni si crezand ca amuzi pe cineva in felul acela pe care l am vazut in spectacol, imi pare rau, dar sa stiti ca mai tare jigneste omul. Eu unul m-am simtit jignit(n am fost singurul) si mi pare rau de acest spectacol pentru ca sunt convins ca putea sa iasa mai bine, mult mai bine. 🙂
alexandru/alexandra/catinca/vasilica /x/y/z,fetelor, daca va simtiti jignite returnati produsul in 3o zile.Primiti banii inapoi garantat .Suntem cetateni europeni!:)
Pentru reactii adverse -cititi prospectul :”Un spectacol e văzut de un spectator în funcţie de propria lui cultură. Celor care nu o au le poate face rău, pentru că nu înţeleg.”
Mihaela, ma bucur ca ti-a placut spectacolul, e normal sa-ti placa un spectacol de teatru, la fel de normal cum mie poate sa nu-mi placa un spectacol de teatru. E normal sa avem pareri diferite, iar eu doar mi-am expus parerea mea proprie si persoanala, incercand sa si argumentez de ce am spus ce am spus. Nu e normal sa arati cu degetul pe cineva care pur si simplu nu are aceleasi opinii ca si tine.
A intelege si a accepta parerea altuciva e mare lucru pe la noi. Nu inteleg de ce ai rereactionat in felul acesta si de ce a trebuit sa apelezi la o asemenea abordare doar pentru ca am vazut si inteles spectacolul intr un mod diferit fata de tine.
Te-ai gandit ca poate tu nu ai inteles niste lucruri?