Romeo și Julieta – festin vizual și spectacol de regizor

George Ciuca, Actorie, Anul I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu

Într-un spectacol de mare rafinament atât vizual cât mai ales regizoral (Bogdan Sărătean), studenții Departamentului de Artă Teatrală a ULBS oferă o exegeză nouă asupra unui text clasic, intrat în contingentul limbajului romantic, o tragedie shakespeariană ridicată din negura clișeistică pe care i-a conferit-o adânca pătrundere în conștiința populară. Aceasta este reinterpretată și devine, prin regie și ingeniozitate tehnică, un spectacol care oferă o experiență senzorială vastă.

Traducerea tragediei shakespeariene în limbaj modern, raportarea sa la condițiile psiho-sociale actuale se face prin adoptarea unei tehnici moderne. Jocurile de lumini și sunet transfigurează opera dramatică clasică, echivalând-o cu gândirea contemporană în direcția unei îmbinări echilibrate de elemente sacre și profane. Latura sacră, susținută în primul rând de text pare să existe într-o stare de atemporalitate și aspațialitate. O Veronă mitică, imponderabilă – într-un secol al XV-lea perpetuu, proiectat undeva în absolutul existenței – se relevă la nivelul expresiei scenice prin misticismul oferit de ingeniozitatea regizorului. Folosirea luminilor și a sunetului proiectează experiența spectaculară într-o zonă „interzisă” a umanului, undeva la granița dintre lumea noastră și o lume care ne depășește prin puritate.

Pe de altă parte latura profund umană rezidă în existența scenică a personajelor ce par să existe în secolul nostru, printre noi, foarte aproape de psihologia și societatea noastră. Lascivitatea evidentă, tonul la limita dintre obscen și non-vulgar potențează latura ce pare mai aproape de individul secolului XXI decât de cel al secolului al XV-lea. Un rol important în această interpretăre regizorală o are designul scenic ce pare construit anume pentru a fi accesibil omului modern. Lipsit de grandoarea specific elizabetană, dar în același timp pus în valoare de jocul de lumini, designul desface – prin minimalismul său – încifrarea specific shakespeariană, transformând experiența spectaculară într-una deschisă. În plus, intimitatea specifică sălii CAVAS (spațiul spectacolului) transformă sacralitatea lui Shakespeare în ceva mult mai uman, mai traductibil, mai accesibil, fără a-i afecta profunzimea filosofică.

Scenele spectaculoase se succed, acumulând tensiuni emoționale. Finalul, scena morții celor doi îndrăgostiți este un moment unde doar tehnica actoricească „pură” – alăturată mizanscenei sugestive – creează un moment al elevației spirituale derulată paralel cu teatralitatea. Deși povestea cuplului de îndrăgostiți este cunoscută, adaptarea reușită de Bogdan Sărătean și actorii lui clădește în substanța spirituală a spectatorului speranța unui final diferit, o performanță actoricească și regizorală recunoscută și premiată la Teatralny Koufar International Student Theatre Festival din Minsk în ediția din 2014. Pe de altă parte, acea scenă a Infernului, gândită ca o experiență vizuală și auditivă complexă, preconizează finalul, făcând o paralelă neechivocă asupra celor două unități existențiale ale vieții omului: iubirea și moartea. De fapt, se poate afirma că însăși piesa lui Shakespeare se învârte în jurul acestor două unități cu funcție de pilon al existenței, legătura indisolubilă la nivelul idealului dintre cele două fiind relevată scenic prin unități bine „decupate”.

O altă latură teatrală a acestui spectacol este subliniată de personajele cu un puternic caracter ezoteric precum Părintele Lorenzo (Claudiu Fălămaș) și Corifeul (Andrada Grosu) ce potențează latura mistică, transformând experiența spectacolului într-o evadare din existența cotidiană, într-o transcendență cu puternic caracter reflexiv. Mai mult decât atât, însăși iubirea celor doi este plasată într-o aură ce pare să depășească granițele lumii acesteia atât de simple. Deși există scene care umanizează relația, ea tinde să treacă asimptotic pe lângă experiența contingentului, transformându-se într-un soi de amor mistic, idealizat, ce rezidă într-o lume unde sentimentele și ideile se întâlnesc mai departe de trupuri.

Performanța lui Claudiu Fălămaș în rolul Părintelui Lorenzo survine ca urmare a apariției pe cât de amuzantă pe atât de extravagantă și asumată, cu un rol bivalent. Pe de o parte mistică (prin felul de „a exista” scenic și prin exprimarea sa vocală și motrică), iar pe de altă parte umanizată, prin accesoriile sale, prin apropierea sa de proiecția generală asupra schimnicului ce pare că și-a pierdut în mod definitiv și irevocabil integritatea mentală. Statutul său de personaj-cheie al spectacolului se reafirmă prin intervențiile sale asupra dezvoltării spectacularului, reiterând totodată legătura de ordin spiritual dintre mit și iubire, dintre cele două laturi interdependente ale amorului pământean: latura mistică și cea uman-psihologică.

Judecând strict planul cuplului de îndrăgostiți, Romeo (Anton Balint) și Julieta (Alexandra Șerban) – decupat din cadrul social care impune desfășurarea și consumarea iubirii – acesta capătă în spectacolul lui Bogdan Sărătean, și o valență lascivă, sexuală ce lipsește de multe ori din interpretarea clasică a tragediei lui Shakespeare. Această calitate (ce apare într-o strânsă legătură cu latura modernă a spectacolului) este o surpriză ce pentru spectator, obișnuit cu romantismul dulceag, uneori excesiv, clasic, devenit aproape un clișeu al interpretării. Lăsând la o parte această latură sexuală, pe plan emoțional cuplul evoluează în ton clasic, valorizat de performanțele actoricești, demonstrând încă o data bivalența bine executată prin regie și design a spectacolului. Mai mult decât atât, lascivitatea nu apare doar stric în planul celor doi protagoniști ai piesei, ea este un leitmotiv al experienței spectaculare, devenind motorul acestui tip de exegeză inovativă. Deși cu o tentă erotică, fără excese și derapări în acest sens, spectacolul subsumează modelul transpunerii unor teme înglobate de istorie, transformate din model în clișeu, din neobișnuitul trăirii într-o latură a contingentului fără posibilități de evadare. Această tentă oferă și atmosfera generală a spectacolului, tensiunea sexuală fiind parte integrantă a tensiunii necesare pentru a recreea impresia pe care tragedia shakespeariană o lasă asupra spectatorului, copleșindu-l prin emoție amoroasă și funestă.

Prin prisma textului, într-o traducere proprie, realizată de Anca Tomuș, spectacolul tinde să păstreze doar esențialul, îndepărtând anumite scene în scopuri atât de interpretare cât și stric tehnice. Eliminarea unor personaje, cum ar fi Montague și Capulet, impune ridicarea performanței artistice în scopul suplinirii. Îndepărtarea lor poate fi considerată un act de curaj, dar și o reiterare a faptului că esența tragediei lui Shakespeare rezidă în emoția pură, în adaptabilitatea omului la tragicul existenței sale, dorința sa de a rupe barierele sociale pentru a se reafirma ca ființă în absolutul existenței sale.

Spectacolul lui Bogdan Sărătean este un spectacol studențesc, de laborator, o creație ce aparține atât de mult studenților cât și coordonatorului lor, oferă printr-o energie tinerească, o atmosferă de tensiune privită prin prisma emoției pure, a omului care face primii pași în viață obsedat de o ideea unei tragedii a existenței. Tinerii actori se manifestă în firescul spiritului lor, bivalent, lasciv, emoțional, creând o experiență spectaculară, cognitiv-senzorială complexă, oferind publicului sibian o activitate cum nu se poate mai plăcută pentru o seară liniștită.