Să poţi vedea în România spectacole ale unor regizori cotaţi la nivel internaţional drept unii dintre cei mai importanţi creatori de teatru contemporani este un privilegiu pe care Festivalul Shakespeare îl oferă odată la doi ani publicului autohton. Ediţia cu numărul VIII, aflată încă în plină desfăşurare în două oraşe (la Craiova se va încheia pe 1 mai, iar la Bucureşti se deschide astăzi şi durează până pe 2 mai), a adus şi va aduce în continuare pe scenele româneşti câteva montări excepţionale, printre care, în această seară, la Teatrul Odeon, „Hamlet” al lui Nikolay Kolyada. Iar în zilele următoare vor fi „Oro de Otelo” al lui Eugenio Barba. Regizorul vine la Bucureşti, alături de trupa de la Odin Teatret, şi va susţine miercuri, 2 mai, o conferinţă urmată de lansarea volumului „Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie”, publicat la Editura Nemira, şi, De asemenea, spectatorii vor putea vedea o versiune scenică a piesei „Romeo şi Julieta”, în regia lui Oskaras Korsunovas, la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, marţi, 1 mai, la ora 18.00.
Aceasta din urmă, „Romeo şi Julieta”, producţie a Teatrului Municipal Vilnius din Lituania, s-a jucat deja la Craiova, în cea de-a patra zi a festivalului, propunând o variantă deloc bătătorită a textului shakespearian, într-o formulă care combină scene de comedie pură cu altele de o poezie cu totul neobişnuită.
„Tragedia «Romeo şi Julieta» este înţeleasă de obicei ca o celebrare a iubirii romantice. Este, de fapt, o frântură a unei drame sociale. Doar iubirea ne poate arăta că, în esenţă, nu există conflict între clanuri. Dragostea creează libertate, iar în libertate nu există contradicţii”, spune regizorul Oskaras Korsunovas, argumentându-şi ideea care a stat la baza montării. Ca să anuleze în planul de suprafaţă surplusul de romantism al poveştii, regia construieşte un mic univers concentrat într-un fel de… brutărie, ruptă în două de o şină metalică, pe care se plimbă un cazan uriaş, în care se frământă deopotrivă coca şi iubirile. Un spaţiu în care se întâlnesc simbolicul şi spiritul practic, în care se modelează spiritele cum se frământă pâinea, în care Romeo şi Julieta îşi trăiesc primul sărut cu o frenezie, în aceasta graba inocentă a primei mari iubiri întâlnindu-se cu o senzualitate uşor ironizată.
Spectacolul se deschide cu o scenă pe care, scoasă din context, cu greu ai putea s-o situezi în „Romeo şi Julieta”. Capulet şi Montague sunt două „clanuri” ce-şi dispută supremaţia în bucătărie, „înarmaţi” toţi cu instrumentele de rigoare, purtând şorţuri şi pierduţi în aburi de făină. Marşând pe un comic mai degrabă inventat decât existent în textul lui Shakespeare, Korsunovas construieşte personajul doicăi Julietei ca pe unul de vodevil, care prin gesturi şi inflexiuni ale vocii stârneşte valuri de râs cee cu greu ar putea prevesti tragedia. Personaje mici, dintr-o lume mică, un tată cu ochelari şi şorţ, imaginat mai degrabă ca un funcţionar de la o bancă din secolul nostru, o mamă în taior, cu nurii încă în floare, dispusă oricând să cocheteze puţin cu un Paris gen vedeta cu bani, dispusă să-şi cumpere o noapte de amor cu o fată tânără şi frumoasă, toate recompun o lume atipică pentru „Romeo şi Julieta”. În fond, întreaga montare a Teatrului din Vilnius, pe care o veţi putea descoperi pe 1 mai la Bucureşti, este un du-te-vino între planuri comice şi dramă, fapt ce potenţează într-un mod cu totul atipic tragismul piesei, pentru că jonglează inteligent cu psihicul spectatorului, ca un montagne-russe ameţitor.
Coca se lasă frământată şi modelată, ca şi făina care acoperă tot. Metafora este folosită ca poţiune magică, filtru al părintelui Lorenzo, mască mortuară şi orice altceva, şi e stoarsă de sensuri până la epuizare, în scene dintre cele mai diverse, Korsunovas mizând pe un caracter universal, atemporal şi aspaţial al poveştii. Şi scoţând în prim-plan forţa aceea uşor ridicolă, pe care numai candoarea unei iubiri absolute, ce nu se teme de ridicol, o poate avea şi care trece dincolo de pudoare, frică, disperare sau datorie. Scena balconului, de o poezie pe care o pot avea numai declaraţiile absolute dintre doi tineri – rupţi de mediul lor şi aşezaţi şi la propriu, şi la figurat deasupra lumilor din care fac parte, ale căror reminiscenţe sunt doar cele două săgeţi cu blazon îndreptate una spre cealaltă, mai degrabă amintind de Eros decât de războaie între clanuri – este realizată simplu, bazată exclusiv pe interpretare şi mizează pe emoţie sută la sută.
Fără să opereze schimbări în textul lui Shakespeare, montarea lui Korsunovas are lungimi şi uşoare trenări de ritm, mai ales în deschiderea părţii a doua, dar scena finală, construită cumva în oglindă cu cea dintâi, în care ambele familii sunt aşezate „în poziţie de luptă” în brutărie, este de un lirism tulburător. Cazanul „primului sărut” este mormântul-pat de nuntă, în care cei doi tineri „îşi trăiesc” poezia iubirii acoperiţi de un strat fin de făină, ca un praf magic…
Print