„Romeo și Julieta”, o comedie despre cinismul iubirii

„Romeo și Julieta”, un titlu transformat aproape în clișeu de-a lungul unei istorii din ce în ce mai obsedate de iubire și romantism și tragedii amoroase, e, pe cât de des folosit, pe atât de rar pus în scenă. În România ultimelor decenii montările cu „Romeo și Julieta” nici nu acoperă degetele de la o mână.

Se împlinesc în acest an 400 de ani de la moartea lui Shakespeare și, întâmplător sau nu, la Teatrul Metropolis din București, Victor Ioan Frunză a pus în scenă trei spectacole – „Visul unei nopți de vară”, „A douăsprezecea noapte” și „Romeo și Julieta”. Metropolis este singurul teatru din țară unde se joacă în acest moment trei spectacole după piese de Shakespeare, montate de același regizor, cu aceeași trupă, care își continuă astfel programul, pe de o parte, de cercetare și, pe de altă parte, de a aduce în fața publicului texte de referință, oferindu-le în același timp unor actori tineri posibilitatea unor roluri consistente, cu care au destul de rar șansa să se întâlnească în lumea noastră teatrală, care bâjbâie după sensuri și direcții.

Carol Ionescu, în Romeo

Dar nu vă așteptați să mergeți la „Romeo și Julieta” și să găsiți ceea ce știați deja. Nu e un spectacol emoțional și dulce-romanțios. N-are sirop și nici nu tratează povestea de iubire cea mai cunoscută din toate timpurile ca pe o poveste care să stoarcă lacrimi. Dimpotrivă. Victor Ioan Frunză alege să construiască spectacolul dintr-o cu totul altă perspectivă, vorbind în primul rând despre arhitectura distrugătoare a urii, despre cinismul iubirii și despre cinismul și arbitrariul destinului, care transformă comicul în tragic într-o clipă.

Ca un fel de teatru-în-teatru, Victor Ioan Frunză plasează convenția pe o scenă construită în mijlocul scenei, actorii intrând pe rând în poveste și funcționând în același timp, încă de la început, ca un fel de cor ce comentează ce urmează să se întâmple: actori și spectatori în același timp, care-și intră pe rând în rol. Decorul conceput de Adriana Grand e un interior simplu, cu pereți de cărămidă, cu bănci de lemn pe margine, unde stau actorii care își așteaptă rândul, cu un balcon-schelă unde Julieta își va lăsa picioarele să atârne ca o școlăriță, cu ursulețul de pluș în brațe, în timp ce-i va spune vorbe de amor lui Romeo stând ridicol în picioare și vorbindu-i despre dragoste… Iar în mijloc, scena propriu-zisă unde se petrece acțiunea, interesantă trimitere modernă, ca un citat al vechiului Globe.

Silvana Mihai, în Julieta

O comedie cu final tragic, așa este gândit spectacolul de la Metropolis. Iar în prima parte comedia funcționează chiar puternic. Romeo, interpretat de Carol Ionescu, un tânăr imberb, sedus de farmecul amorului și ironizat în permanență pentru înclinațiile lui romanțioase, se lasă sedus peste noapte de farmecele unei fete, uitând-o cât ai clipi pe cea a cărei iubire o plângea până atunci. Iar montarea insistă pe această schimbare a inimii, produsă într-o clipă, superficial și ca în joacă. La începutul poveștii, Romeo și Julieta sunt doi copii ușor stupizi, care se amorezează într-o seară, cu rapiditatea cu care la vârsta adolescenței suntem tentați să ne dăm inima. Iar emfaza cu care își declara până atunci iubirea lui Rosaline, gata să moară pentru ea, își schimbă doar „andrisantul”, un episod mai degrabă trecut cu vederea în alte montări. Izbit de frumusețea ochilor Julietei, Romeo va întoarce armele într-o clipă, iar cei doi vor începe un periculos joc al amorului, fără să știe, jucându-se cu vorbele într-o noapte. Regia păstrează aici doar filonul extrem de autentic al înflăcărării adolescentine, valabilă în orice timp, acel duios-ridicol al primelor îndrăgostiri, cu tot cu doza de cruzime a acelei vârste. Silvana Mihai, în rolul Julietei, e o fetiță în care de-abia se trezesc mugurii feminității, aproape o Lolita, care stă cu ursulețul de pluș în brațe, dar declamă vorbe mari la lumina lunii, intimidată și, în același timp sedusă, copilăroasă, dar maturizată peste noapte de un sentiment pe care nu știe să-l controleze, cu vocea ușor groasă, în care încă nu s-au strecurat inflexiunile feminității care flirtează. Romeo și Julieta sunt doi copii care până mai ieri s-ar fi putut juca frumos împreună… Într-o lume plină de ură, în care scandalurile, duelurile și crimele se întâmplă la tot pasul, ei păstrează încă inocența.

Nicoleta Hâncu și Sorin Miron, familia Capulet

Dar dincolo de acest plan principal al iubirii care izbucnește cu o violență pe care n-o poți, în prima parte, bănui decât de falsă exaltare, Victor Ioan Frunză propune mici tablouri separate, extrem de interesante. Relația dintre cei doi Capulet, părinții Julietei – Nicoleta Hâncu și Sorin Miron – este unul dintre ele. O relație desprinsă parcă din filmele secolului 20, care tratează subtil problema relației de cuplu într-o căsnicie în care bărbatul e dominator și trădează urme de brutalitate. Sorin Miron creează un personaj cu totul aparte în cariera lui de până acum, în care umorul e mai degrabă uscat și acid, iar violența pe care o ghicești în spate e cu atât mai puternică. În același timp, Nicoleta Hâncu joacă o femeie dresată de soț, obișnuită să zâmbească și să se supună, aproape depersonalizată și care-și trimte fără urme de remușcare (prea) vizibile fiica într-o căsnicie la fel ca a ei. Contele Paris, pețitorul Julietei, e și el o figură puternică, scoasă din anonimat, un bărbat insipid și ridicol, căruia însă Andrei Huțuleac îi dă ceva în plus: un soi de tristețe care se filtrează prin toată insensibilitatea lui și un fel de încăpățânare amară și puțin grotescă, de care scapă doar în scena din criptă. Așa cum îl interpretează Andrei Huțuleac, Paris ar putea fi chiar îndrăgostit de Julieta, cumva mai matur decât Romeo.

Adrian Nicolae, în Mercuțio

Această atenție specială acordată personajelor secundare îi conferă tabloului o anumită forță. Adrian Nicolae în Mercuțio construiește un personaj acid, ironic și vulgar, în spatele căruia se ascunde o mare de sensibilitate autentică. Toată scena dintre el și Romeo, în care-l ironizează pe tânărul amorezat și în care se joacă – la propriu – cu măștile, lasă să se vadă un bărbat care a ridicat multe ziduri în jur, poate pentru că odată, cândva, nu foarte demult, a fost și el un fel de Romeo…

Jonglând cu imaginile, Victor Ioan Frunză trece de la momente pe care le-aș numi austere la scene precum cea a balului, unde Romeo se îndrăgostește de Julieta și care e creată la lumina lumânărilor – sfeșnice mari și măști, semiîntuneric, mister și un sentiment tenebros ce se insinuează parcă pe nesimțite. Registrele se schimbă rapid, de la comic la dramă, de fapt în fiecare gest sau scenă comică se ghicește germenele tragediei, acesta fiind unul dintre meritele spectacolului. Fiecare dintre scene conține latent piesa întreagă, povestea întreagă, tragedia întreagă.

Un personaj-cheie în spectacolul de la Metropolis este doica. Exuberantă, plină de umor, autentică, jovială, așa cum o joacă Andreea Grămoșteanu, doica Angelica e sarea și piperul, e cea care dinamitează tragedia din interior, pentru ca la final să-i facă și mai evident întunericul.

Andreea Grămoșteanu, în doica Angelica

În cea de-a doua parte, tenebrele încep să fie tot mai vizibile. Moartea lui Tybalt și a lui Mercuțio schimbă cu totul datele jocului. Dragostea copilăroasă a celor doi se maturizează peste noapte, la umbra morții și a suferinței. Iar aceste transformări cei doi – Carol Ionescu și Silvana Mihai – le metabolizează vizibil, de parcă s-ar muta brusc într-o altă galaxie în care pânza subțire a mayei se risipește și copilăria se face țăndări. În scena primei și singurei lor nopți împreună aproape cu ochiul liber se vede cum se topește inocența și cum iubirea lor, până atunci mai degrabă un joc superficial, chiar dacă legitimat de preot, capătă dintr-odată adâncime și un soi de disperare. Îi unește tot ceea ce nu vor apuca să trăiască. Simți în aer farsa existențială.

O figură aparte în tot acest univers zbuciumat și superficial, în care oamenii se ucid și se iubesc cu ușurința unui joc pe calculator – e interesant că spectacolul lasă impresia unui astfel de efect de distanțare, accentuat și de muzica lui Tibor Cari –, este fratele Lorenzo. George Costin creează aici poate unul dintre cele mai subtile roluri din ultimii ani. Discursul despre viață și pentru viață pe care i-l ține lui Romeo când, nesăbuit, pare că ar vrea să se omoare, întorcând, cu o inteligență și o subtilitate tulburătoare, rațiunile pentru a muri în tot atâtea rațiuni pentru a trăi, deschide o mie de direcții. Lipsit de dogmatism, inteligent, ascuțit, luminos, textul în versuri al lui Shakespeare sună teribil de actual rostit de George Costin, un fel de Lorenzo de secol 21, în care se simt deschiderea spre alte lumi și o înțelegere superioară a ordinii lucrurilor.

George Costin și Andrei Huțuleac, fratele Lorenzo și contele Paris

Realizate aproape ca-n oglindă, scena balului, desfășurată la lumina lumânărilor, va fi „întoarsă” în scena înmormântării. Nici aici Victor Ioan Frunză nu apasă pedala sentimentalismului. Drama și prima moarte a Julietei, sicriul și coroanele de flori, au ceva aproape gotic. Totul e frust, pe viu, nimic trucat și nimic edulcorat. Julieta e așezată într-un sicriu adevărat și lângă ea ard lumânări – ca un răspuns sau ca o continuare a luminii lumânărilor din scena balului. Față și revers! În criptă, totul se joacă la lumină de făclii, tenebros, printre umbre, ultimele morți se petrec ca-ntr-un horror, printre șoapte și morminte. Iar scena morții lui Romeo și a Julietei proaspăt trezită din moarte e crudă și păstrează ceva din entuziasmul și inocența primelor declarații de dragoste. Amândoi se aruncă în moarte așa cum s-au aruncat în iubire, fără să stea prea mult pe gânduri și parcă fără să-i înțeleagă dimensiunea definitivă. Aproape cu o doză de ridicol – acea doză de ridicol inerentă oricărui gest tragic.

Și peste ei se aprinde lumina și lumea se reașază. Arhitectura urii e dărâmată – pentru moment – de presiunea unei tragedii. Și scena de scândură roșie din mijlocul scenei, unde s-a desfășurat „spectacolul”, păstrează urmele concrete ale morții, cadavrele în pungi de plastic negre și sicriul.

Teatrul Metropolis

„Romeo și Julieta” de W. Shakespeare

Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Decorul și costumele: ADRIANA GRAND

Muzica: TIBOR CÁRI

(în românește de Adrian N. George

versiune scenică de Victor Ioan Frunză)

Distribuția:

Romeo: CAROL IONESCU

Julieta: SILVANA MIHAI / MARCELA NISTOR

Fratele Lorenzo: GEORGE COSTIN

Lady Capulet: NICOLETA HÂNCU

Capulet: SORIN MIRON

Angelica, doica Julietei: ANDREEA GRĂMOȘTEANU / DIANA CAVALLIOTI

Mercuțio: ADRIAN NICOLAE

contele Paris: ANDREI HUȚULEAC

Tybalt: ALEXANDRU PAVEL

Prințul Escalus: ALIN FLOREA / ANDREI RADU

Benvolio: FLAVIUS CĂLIN

Montague: COSTIN DOGIOIU

Lady Montague: ARIANA PRESAN

Sampson: MATEI ARVUNESCU

Peter: ANDREI REDINCIUC

Balthazar: ȘTEFAN MOHOR

Un muzicant: CODRIN BOLDEA

Farmacistul / Tomy: VOICU AANIȚEI

Abraham / Garda: PAUL RADU

Grig: ALEXANDRU GRĂDINARU

Fratele Ioan: SORIN FLUTUR

Valetul contelui Paris: RUSALINA BONA

Valetul lui Montague: BOGDAN FLOREA

Un cetățean: MARIN OLTEANU

Foto: Adriana Grand