„Cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate timpurile” – aşa se tot vorbeşte despre povestea lui Romeo şi a Julietei lui. Milioane de turişti plătesc bilet pentru a urca într-un balcon cochet al unei case din Verona şi pentru a lipi pe zidurile din cărămidă sfărâmicioasă bileţele cu declaraţii de iubire nemuritoare. Marketing în stare pură, pentru că personajele lui Shakespeare sunt fictive, iar în balconul unde se stă la coadă pentru o fotografie nu a urcat niciodată vreun Romeo către o Julietă. Dar ne place, totuşi, să credem în poveşti. De ce, însă, memoria colectivă a deturnat sensul piesei lui Shakespeare într-o telenovelă cam siropoasă e o întrebare pertinentă. De la ura dintre două familii din cauza căreia doi tineri îşi pierd viaţa şi alţi trei pe lângă ei, răzbunare, trădare, otrăviri, dueluri şi minciună până la această poveste solară despre o iubire idealizată e cale destul de lungă. De ce şi-ar dori un cuplu să fie Romeo şi Julieta? De ce e oare atât de triumfal să mori la patru zile după ce te-ai îndrăgostit şi abia dacă ai apucat să îţi strângi în braţe câteva ore sufletul pereche? Iubirea ideală e atât de scurtă şi tragică? Nu e mai de dorit un happy-end cu „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?
În spectacolul de la recent inaugurata Sală Studio a Teatrului Mic din Centrul Vechi, montat de Liliana Pană, premisa de la care porneşte povestea celor doi îndrăgostiţi din Verona este foarte ofertantă – Părintele Lorenzo stă în scenă înconjurat de cei deja morţi şi îşi povesteşte partea de vină din această tragedie. Suntem tentaţi să credem că urmează să fim martori ai poveştii prin ochii lui, filtrând evenimentele dintr-un unghi subiectiv al celui care poartă greaua sarcină a asumării. „Romeo şi Julieta” pare a fi la Teatrul Mic un spectacol despre vinovăţie. Dar această perspectivă curajoasă şi ofertantă este foarte curând uitată pe drum. Odată ce se intră în ordinea firească a scenelor, vii cu morţii se amestecă mai ceva ca în poeziile lui Sorescu şi avem de-a face cu o lectură cum nu se poate mai previzibilă şi impersonală a textului. Rezumatul pueril „Un băiat iubea o fată şi părinţii nu-i lăsau” se transformă în „Un băiat iubea o fată şi nu e foarte clar de ce, dar nu prea aveau voie”. Ura dintre cele două familii care alimentează toate acţiunile piesei e diminuată într-o râcă trecută repede cu vederea, pe care doar Tybalt pare să o întreţină. Montague şi doamna sa nu există de fel, iar Lord Capulet pare chiar să îl aprecieze pe Romeo. Aşadar, de ce nu e voie să se iubească bieţii copii?
Întreaga desfăşurare de forţe artistice de pe scenă pare o paradă de mijloace regizorale puse ca garnituri şi accesorii unui costum pentru a distrage atenţia de la croiala nu tocmai finisată. Multe intenţii bune doar citate şi lăsate în spectacol pentru a „da bine în scenă”. Din când în când o tânără cântă la flaut live şi apare când în fundalul scenelor, când la balcon, iar într-un final ne descoperă că poartă o mască albă pe ceafă. Ce vrea să reprezinte acest semn teatral ţine de o decodificare personală şi de spiritul de observaţie al fiecărui spectator în parte. Prezenţa Principelui ca vocea recognoscibilă a lui Victor Rebengiuc înregistrată pe bandă este o soluţie deloc fericită – aproape crispantă pentru public, pare o rezolvare leneşă, pompoasă, fără nicio motivare scenică. Scenele se succed parcă lipite cu substanţe chimice din tuburi groase. Nu există un arc coerent de la un capăt la celălalt, acţiunea pare că începe de sine stătător cu fiecare scenă şi nu se construieşte organic de la început la sfârşit. Spectacolul seamănă cu o pătură din petice – frumoasă, dar care nu ţine de cald. Multe intenţii bune, dar prea puţină consistenţă. De la obiectele de mobilier – cele două scaune stilizate pentru a părea un M şi un C ostentative pentru a sugera cele două familii, dar care arată mai degrabă ca recuzita unui fantasy low budget din lumea arahnoidelor şi până la supraîncărcarea spaţiului de joc destul de restrâns al unei săli de tip studio cu multe personaje în scena balului, făcând aproape imposibilă o coregrafie elaborată; sarcina Ralucăi Zetu a fost în primul rând să îi ajute pe actori să nu se ciocnească unul de celălalt într-o aşa densitate şi costume cu accesorii ample.
În acest context al unui spectacol care vrea să spună sofisticat o poveste simplă, actorii ar fi trebuit să contribuie tocmai la simplificarea receptării printr-o interpretare cât mai asumată. Dar această asumare 100% venită din profesionalism ce poate fi dat cu uşurinţă drept exemplu de „muncă a actorului cu sine însuşi” funcţionează doar pentru Alina Rotaru (Julieta) şi Rareş Florin Stoica (Părintele Lorenzo). Alina Rotaru devine acea Julieta inocentă şi plină de emoţia primei iubiri, îşi găseşte motivaţii pentru tot ce spune, crede până la capăt şi nu comentează nimic din ce face pe scenă. Şi-a descoperit resorturile pentru o simplitate foarte artistică şi duce până la capăt obligoul de a nu pune sub semnul întrebării nimic din ce e în jur. La fel şi Rareş Florin Stoica, într-un rol pe care ar fi trebuit să îl primească peste douăzeci de ani. Lorenzo este de-o vârstă cu Romeo – poate tocmai din acest motiv mai predispus greşelilor fatale pe care le comite – dar această modificare în echilibrul intenţiilor şi efectelor acţiunilor personajelor nu îşi găseşte nicio susţinere din propunerea regizorală. Lorenzo e tânăr şi atât. Tomcai din acest motiv seriozitatea interpretării şi interiorizarea emoţiilor sunt singurele atuuri ale acestui personaj disproporţionat.
Marian Olteanu (Romeo) este foarte atent la tot ce face şi cum face. Reuşeşte o interpretare curată, dar destul de lineară, fără surprize şi cu un sentiment al unei frâne de mâne trase; joacă, parcă, mereu cu un ochi aruncat în spate pentru a preveni o ameninţare, pare că are o piedică pusă pe undeva. Cezar Grumăzescu (Benvolio) a încercat să îşi găsească trăsături individualizante pentru personaj, dar nu a găsit exact ceva care să îl facă special. Cu atenţie pentru parteneri şi fără nimic ostentativ, reuşeşte să menţină personajul pe linia de plutire. Andrei Seuşan (Tybalt) are dezavantajul transformării într-o caricatură a personajului său. Tot ce are de făcut în scenă e să fie comic şi pus pe harţă. Şi o face aproape cu ochii închişi. Daniel Achim (Paris) se joacă obositor cu intensităţile cuvintelor şi subliniază accentele destul de apăsat, Ruxandra Enescu (Doamna Capulet) gesticulează formal şi dublează cu un ton insinuant replicile, însă îşi găseşte un moment de sinceritate şi tandreţe în scena în care plânge moartea Julietei, Liliana Pană (Doica) alege să menţină personajul parcă într-o neutralitate, acţionează nu cu prea mare convingere, dar găseşte gândul logic al replicilor. Gabi Costin (Capulet) a fost nevoit, parcă, să apeleze la ceea ce ştie mai bine să facă – şi anume comedie. A găsit un milion de gesturi şi reacţii care încarcă puţin cam excesiv personajul; într-un spaţiu mic, în care spectatorii sunt foarte aproape de actori, şi o ridicare din sprânceană mai energică capătă tendinţe de auto-ironie. Alexandru Voicu (Mercutio) are aerul de Prince of Persia (ajutat şi de costum). Este foarte ocupat să se arate, să demonstreze cât este de lejer în rol şi ce uşor îi e lui să fie pe scenă. Transpare multă încredere în sine, e drept, dar mult prea personală şi prea puţin a personajului. Iar mica răutate de a se foi în mod deliberat la începutul spectacolului în timpul monologului unui coleg este un gest care nu înseamnă altceva decât aceeaşi dorinţă de remarcare.
„Romeo şi Julieta” de la Teatrul Mic este un spectacol care îşi propune ceva şi reuşeşte cu totul altceva, dar pe jumătate. Intenţia originală de a spune povestea din perspectiva lui Lorenzo, singurul vinovat de tragedie, era un drum curajos, care ar fi putut duce spre o concretizare mai consistentă. Aşa, printre multe, mult prea multe sărutări şi agitaţii de intensitate mare pe durată scurtă, personajele trec din scenă în scenă ca o maşină care trage să ajungă la destinaţie cu ultimii stropi de benzină. Şi la final, ce să vezi, ei mor.
Teatrul Mic
„Romeo şi Julieta” de William Shakespeare
Distribuție:
Romeo: Marian Olteanu
Julieta: Alina Rotaru
Mercutio: Alexandru Voicu
Benvolio: Cezar Grumăzescu
Părintele Lorenzo: Rareș Florin Stoica
Capulet: Gabi Costin
Doamna Capulet: Ruxandra Enescu
Doica: Liliana Pană
Tybalt: Andrei Seușan
Paris: Daniel Achim
Balthasar: Vlad Lință / Robert Oprea
Gregorio: Andrei Bogdan Șerban / Mihail Radu
Principele (voce): Victor Rebengiuc
Prietene:
Loredana Bădică
Maria Costeschi
Daniela Ene
Amalia Năstase
Laura Petrișan
Roxana Popescu
Irina Stinghe
Carolina ȚapocFlaut: Anca Cristescu
Regie: Liliana Pană
Decor: Francesca Cioancă
Costume: Silvia Șerban
Light design: Bogdan Gheorghiu
Muzică originală: Sebastian Androne-Nakanishi
Coregrafie: Raluca Zetu
Producător delegat Arti Stancu
Print