Partiturile muzicale, reţetele premiate cu stele Michelin sau schiţele unui arhitect nu pot se lasă prea uşor reinterpretate dacă rezultatul vizat caută acelaşi efect precum intenţia autorului. Iar de cele mai multe ori efectul vizat este un succes. Piesele de teatru, indiferent de cât de mici sau mari ar fi ele, cât de „capodopere”, sunt, prin însăşi natura lor, subiectul celor mai variate interpretări şi reinterpretări, pentru că altfel nu şi-ar putea împlini destinul. Şi aşa ajung să fie tăiate, mutilate, adăugite, reconfigurate, modificate genetic aproape în unele cazuri, schingiuite, comprimate, compilate şi întoarse pe feţe pe care nici nu ştiau că le au. Se spune că o piesă cu adevărat mare oferă inspiraţie pentru a fi reinventată perpetuu şi universalitatea ei constă tocmai în această versatilitate de a rămâne mare indiferent de cât de stângace i-ar fi montarea. La fel, se mai spune şi că e mai greu să strici o piesă mare cu o montare nu tocmai inspirată şi că e mai puţin riscant să îţi alegi un text bun care, se spune, te ajută să nu ratezi un spectacol. Parţial adevărat; căci un text mare îţi oferă odată cu garanţia calităţii sale şi o distanţă de cădere considerabilă în cazul unui eşec. Parcă e mai răsunător să dai cu „Hamlet” de pâmânt decât cu „Hamlet în sos picant”.
Eugen Gyemant a ales piesa lui Tom Stoppard „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” pentru a-i potenţa umorul şi a o face să se încadreze fără prea mari suspiciuni în repertoriul Teatrului de Comedie. Piesa, cunoscută ca fiind o tragicomedie, devine material reinterpretat pentru o farsă cu trimiteri filosofice. Cei doi prieteni din copilărie ai lui Hamlet stau într-o lume lugubră care arată a groapă comună a istoriei, într-o lumină obscură şi fum, dau cu banul şi constată că legile hazardului nu mai funcţionează. „Cap”. De 92 de ori la rând. Nu e greu de intuit nici că cei doi sunt conştienţi în mod beckettian de faptul că sunt cam morţi şi pirandellian de faptul că sunt personaje. De la această situaţie metafizico-meta-teatrală se intră într-o cascadă de glumiţe, unele mai inspirate, altele deloc, până se ajunge la o schemă previzibilă care derivă în plictis şi transformă zâmbetul lejer în grimasă de saturaţie. Prin structura piesei scenele cunoscute din „Hamlet” alternează cu panseurile intelectuale despre condiţia omului, teme serioase şi importante, şi astfel balansul între posibilitatea de a fi comic şi necesitatea de a te lua în serios creează în text o pondere bine echilibrată în care lucrurile serioase se insinuează printre situaţii absurde. Inteligent, de altfel.
În montarea de la Teatrul de Comedie totul e nivelat într-o sumă de gaguri şi replici remodelate pentru a fi comice, una peste alta, cioace, mai pe româneşte. Multe. Aproape două ore de cioace care se succed într-o atmosferă contrastantă de mister şi tenebre, întreţinută de fundalul sonor creat de Alexei Ţurcan special pentru a sublinia discrepanţa dintre ce se spune şi cum se spune. De altfel totul dă impresia de lejeritate crispată, de show went wrong în care actorii au conştiinţa faptului nu doar de a fi personaje, dar şi de a juca foarte prost. Un disconfort perpetuat într-un râs care se vrea gâlgâitor, dar inteligent. Pe cât de random este tot ce se întâmplă în scenă, cu intrări şi ieşiri ale actorilor care se întâmplă pur şi simplu fără motivaţie, fără nicio rezolvare, cu replici adresate sălii în căutarea efectului comic, tot la fel şi arată această lume pestriţă creată de Iuliana Vîlsan. Ceea ce la o primă vedere pare un univers bogat în care lumea e cu susul în jos, pe jumătate îngropată, aşa cum sugerează picioarele înşirate în plan secund, o lume în care e perfect normal ca o muscă supradimensionată să poată fi intuită pe perete, în care oamenii „vii” sunt dublaţi de varianta lor împăiată, o lume suprarealistă savuroasă, de altfel, se dovedeşte a fi o acumulare cât se poate de la fel de random de obiecte, metafore şi teme de gândire care nu duc, de fapt, nicăieri. Iar aceasta este cea mai bună glumă din tot spectacolul şi o atitudine inteligent acidă faţă de exegeţii care caută sensuri academico-intelectuale în orice.
În tot acest deşert de glume, poante, gaguri, scenete şi inside-joke-uri actorii joacă în aceeaşi notă; uşor ostentativ, făcând şi la propriu cu ochiul publicului, demonstrativ şi destul de obositor. Lejeritatea afişată şi râsul complice care se vrea subtil al lui Bogdan Cotleţ sunt departe de a fi mijloace artistice performante pentru un actor. La fel, nici vorbirea precipitată, cu poticniri la răstimpuri egale care mimează gândirea profundă şi o stare de tensiune întreţinută fals a lui Silviu Debu care îşi aruncă replicile undeva la balcon, poate pentru a ne convinge deplin că scena e o groapă, e doar o rostogolire preţioasă de multe vorbe care sună cât se poate de didactic şi lipsite de orice asumare. Ilona Brezoianu are o prezenţă proaspătă, o energie care ar putea aduce o schimbare în scenă, dar opţiunea de a juca doar cumva popular-haios, dezlânat şi arătat la întâmplare nu îi pune deloc în valoare calităţile. Anghel Damian depune prea mult efort pentru a sublinia ipostaza de a juca un actor care îl joacă manierist pe Hamlet, iar impostaţia lui fragilă îi pierde replicile printre zgomotul făcut de coaja de copac care scârţâie sub paşi. Liviu Pintileasa e un bufon care se ia în serios, dar efectul comic este disproporţionat în raport cu personajul mult gomflat în expresie.
„Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” este un spectacol care se ia prea în serios în încercarea de a părea neserios. Transformarea lui în scenariu revuistic, parcă, are efectul unui tun folosit pentru a omorî o muscă. Luatul în lejer aşa cum ne place nouă aici, la porţile Orientului, băşcălia şi mişto-ul îşi au farmecul lor, dar şi locul care nu prea se mixează cu orice, oricând şi, mai ales, nu oricât. Proporţiile şi măsura sunt bune şi necesare chiar şi când faci cioace.
Teatrul de Comedie
Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi de Tom Stoppard
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Asistență regie: Alice Gyemant
Muzica: Alexei Țurcan
Light-design: Alin Popa
Video-design: Dilmana Yordanovard
Distribuţie:
Guildenstern – Silviu DebuRosencrantz – Bogdan Cotleț
Actorul – Ilona Brezoianu
Hamlet – Anghel Damian
Ofelia – Blanca Doba
Gertrude – Smaranda Caragea
Claudius – Liviu Pintileasa
Polonius – Lucian Iftime
Regina Actriță – Laura Creț
Alfred – Eduard Cîrlan
Regele Actor – Angel Popescu
Foto: Alexandra Pasca
Print